Bogdan ŞERBAN

"Să aduci artiştii să-ţi cînte live la radio era o întoarcere la începuturile broadcasting-ului, o revalorizare a actului artistic care nu se poate împlini decît prin întîlnirea cu publicul/ascultătorii în momentul producerii lui, chiar dacă este efemer, „incidentul“ este repetabil, dar nu redundant, pentru că de fiecare dată este altfel."

Dacă am forța un exercițiu de imaginație și am considera Massive Attack și Portishead părinții trip-hop-ului, atunci rodul „hibridizarii” lor ar fi Zero 7. În realitate, singura legătură directă între cele trei nume electronice este pămîntul pe care s-au născut.

În afară de antropologi , istorici, jurnalişti sau bloggeri, artiştii sînt una dintre cele mai fidele şi sensibile unelte de măsurat/înregistrat/înmagazinat public history-ul. Patru adolescenţi californieni, concepuţi şi născuţi în plin război rece s-au apucat să nareze muzical şi să acuze liric societatatea virtuală şi schizoidă, părinţii indiferenţi/inexistenţi etc.

Sînt rare cazurile de cantautori britanici ignoraţi de propriul popor vorbitor de engleză, care şi-au găsit casă, piaţă şi fani peste Canalul Mînecii, printre cuvîntătorii aroganţi ai limbii lui Voltaire. Charlie Winston este artistul care a refuzat alienarea socială şi idiosincraziile culturale din regat, retrăgîndu-se în hexagonul francez devenit progresist.

Odată cu apariţia grupului Madrugada, la mijlocul anilor 90, muzica ce se făurea în nordul Europei a început să aibă acente epice (fără să-l pomenim aici pe Edvard Grieg). A devenit mai sensibilă fără să fie depresivă, dar în aceleaşi timp brutală fără să apeleze la „fierăstraiele” scenei locale de trash/death metal.

Într-o societate îngrozită de bătrîneţe şi înnebunită după eternitate, ce-şi ghidează existenţa fastidioasă după canoanele nutriţioniştilor şi esteticienilor, Amy Winehouse pare să fi fost icoana unor vremuri revolute.

Într-o zonă a globului ce este generatoare de obsesii, tendinţe, crize şi dumnezei - continentul nord american - trăieşte o trupă care, deşi mai performează pe scenele festivalurilor şi editează noi albume,  parcă nu mai există.

Una dintre cele mai bune, creative şi (i)novatoare trupe ale primului deceniu din mileniul trei, The National, rămîne în acelaşi timp şi unul dintre cele mai “nebăgate în seamă” proiecte ale noii lumi care, din cauza virtualizării ei, îşi consumă rapid idolii perisabili.

Cei patru heruvimi ai madchester-ului de la The Stone Roses sînt un exemplu (fericit sau nefericit) de eficienţă muzicală: cu doar două albume editate în anii ‘90 au brăzdat faţa culturii pop, iar rănile provocate continuă să „supureze”.

Insurecţia muzicii electronice a începutului de mileniu îi scotea din tranşeele undergroundului pe cei doi activişti ai Thievery Corporation: Rob Garza şi Eric Hilton. După ce clociseră mai mult de doi ani următoarea mişcare discografică, duo-ul arăta lumii, în vara anului 2000, The Mirror Conspiracy .

Acum trei ani debuta discografic o trupă din Los Angeles, care se născuse din frustrările cauzate de bolile de care suferea multi-instrumentistul şi leader-ul Mikel Jollett: alopecie locală şi vitiligo.

"Plug In Baby” este una dintre piesele cu care trio-ul Muse a băgat space rock-ul în mainstream. Iniţial a fost doar o melodie-de-bătut-la-uşa-caselor-de-muzică.

"Beetlebum" este cea mai Beatles-ească piesă a celor de la Blur şi una dintre acele melodii uimitor de ignorate de către industria muzicală, media sau consumatori.

La întrebarea „Cum se mai aude, domnule, muzica pop românească?“, prima mea reacţie (neverbalizată) ar fi că aici nu se simte, nu ascult, nu(-i) văd, (deci) mă autodeclar „autist“ muzicalo-pop. Numai că ignoranţa – chiar şi cea cultivată – mi se pare a fi semn de nerozie.

Fără a-mi fi fost asta intenţia iniţială, ceea ce urmează este un recensămînt al bicicletelor din viaţa mea. Pe cele cu trei roţi, sau cu roţi ajutătoare, nu le pun la socoteală. Bicla primordială a fost, invariabil, un Pegas primit de la părinţi, dar, mai rar întîlnit la cei din generaţia mea, unul cu şa lungă.