⬆
pop în românia
Cît de popular e pop-ul?
Dacă ai răbdarea să citeşti nenumăratele definiţii ale culturii pop, vei rămîne cu cîteva constante: cultură de masă, adică succes şi consum mediatic, valoare comercială, accesibilitate, vizibilitate, reproducere, democratizarea gustului, principiul plăcerii, divertisment, televiziune, cinematograf, muzică pop, figuri iconice, staruri, clişee, simulacre, mode, cult ş.a.
De la Belle Époque la Lady Gaga
Cînd am văzut-o pe Lady Gaga îmbrăcată ca o faianţă de carmangerie, m-am gîndit să nu-mi fie în pripă sila, să nu fie, de fapt, fireasca şi relativa contră a generaţiei mai mari, depăşite de pasul vremurilor, care, în loc să spună că nu înţelege şi nu-i place, se crede absolută şi atunci face morală.
Modele, solitudine și solidaritate
Dincolo de lamentaţii şi de imprecaţii, impactul pe care noile medii de comunicare îl au asupra manierei în care se modelează conştiinţa individuală în postmodernitate nu poate fi subestimat. Celor care au cunoscut, înainte de fascinaţia comunicării online, doar farmecul epistolelor şi al cărţilor de hîrtie, această mîndră lume nouă le poate apărea ca un amestec bizar de baroc şi kitsch.
Muzică & voturi
Cu muzica pop românească am avut de-a lungul vieţii o relaţie complexă, de dragoste alternată cu ură. Poate cu dragostea exagerez, dar ura a fost destul de sinceră. Cred că şi dragostea, dacă mă întorc cu amintirile pînă la mijlocul anilor ’80, cînd, în calitate de comandant de detaşament al clasei, am sărutat-o pe obraz pe Mirabela Dauer.
Încet cu POPu' pe scări!
La întrebarea „Cum se mai aude, domnule, muzica pop românească?“, prima mea reacţie (neverbalizată) ar fi că aici nu se simte, nu ascult, nu(-i) văd, (deci) mă autodeclar „autist“ muzicalo-pop. Numai că ignoranţa – chiar şi cea cultivată – mi se pare a fi semn de nerozie.
Muzică pop? Avem
Cînd Nat King Cole cînta, îşi răsucea corpul către public parcă pentru a putea fi văzut mai bine. Deşi abilităţile sale de pianist erau remarcabile şi reuşise, cu al său King Cole Trio, să-şi asigure un loc important în jazz, avea un talent vocal care i-a permis să concureze cu Frank Sinatra şi Dean Martin.
Eficiența iluziei
Există un punct în care conservatorismul dreptei şi radicalismul stîngii converg: critica unui fenomen greu de definit – cultura pop. Alianţa imposibilă dintre aceste două ideologii nu tulbură pe nimeni din cele două tabere. Mai mult, critica lor nu îşi regăseşte deloc audienţa între consumatorii culturii pop.
O pedalare în gol
Rămîn încă puţine scrierile teoretice ori antologiile de texte critice care pot facilita cercetătorului de astăzi o privire de ansamblu asupra artei româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea, păstrînd desigur la îndemînă bune excepţii, instrumente de lucru ce discută probleme ale imaginii, tehnici şi experimente vizuale absorbite discret, asumate direct ori doar citate în fugă de artiştii locali.
„Cultura pop a contribuit la căderea comunismului”
"Toată cultura pop românească dinainte de ’89 era formată din „împrumuturi“ localizate, cuminţite şi cărora li se adăuga şi ceva morală comunistă: producţiile lui Sergiu Nicolaescu copiau filmele cu gangsteri americani, western-urile cu Ilarion Ciobanu erau spaghetti western, muzica uşoară era plină de cover-uri..."
Totul e un joc, totul e un pop
Ştiţi formele de puzzle? Acele contururi sinuoase ale pieselor care compun popularul joc de perspicacitate şi care, îmbucate corespunzător, întregesc o imagine? E incredibil cît de frecvent putem vedea aceste forme zi de zi în materiale publicitare: în afişele de pe stradă, în machetele din presă, în pliante şi fluturaşi ori în reclamele online.