Muzică pop? Avem
Cînd Nat King Cole cînta – nu atunci cînd degetele îi zburau peste clape producînd sunete de necrezut, ci atunci cînd intona cu vocea sa caldă versurile – îşi răsucea corpul către public parcă pentru a putea fi văzut mai bine. Deşi abilităţile sale de pianist erau remarcabile şi reuşise, cu al său King Cole Trio, să-şi asigure un loc important în jazz, avea un talent vocal care i-a permis să concureze cu Frank Sinatra şi Dean Martin. Cei care-l cunoşteau ca jazzman, însă, au perceput tranziţia sa spre un stil mai accesibil de muzică drept o trădare. Pe scurt, Nat King Cole a fost condamnat tocmai de cei care-i iubeau muzica, pentru că a devenit un cîntăreţ pop.
D. Hatch şi S. Millward, în cartea lor From Blues to Rock: an Analytical History of Pop Music, plasează originea termenului – care astăzi pare să caracterizeze majoritatea muzicii din jurul nostru – în anii ’20, în Statele Unite, odată cu definirea blues-ului şi a country-ului ca genuri muzicale cu forme precise. Primul star pop este, în opinia lor, cîntăreţul country Jimmie Rodgers. 50 de ani mai tîrziu, într-un interviu destul de amuzant din emisiunea The Look of the Week, Roger Waters descria muzica pe care o făcea Pink Floyd ca fiind pop, scopul său fiind de a strînge oamenii pe ringul de dans. Dacă un grup atît de influent nu se sfieşte să adere la un gen de muzică global care a asaltat America şi a dat naştere atîtor subgenuri, am putea include tot aici aproape orice e construit cu scopul de a fi ascultat de mase şi de a le ridica în picioare. E Phoenix pop? S-ar putea argumenta că da. E toată invazia dance românesc de după 2000 pop? Cu siguranţă. Însă în festivalurile autohtone concepute ca să-i promoveze pe artiştii tineri, această muzică încă mai poartă o denumire cît se poate de confuză: muzică uşoară.
Înainte de ’89, chiar şi cîntecele interpretate de tineri aveau un aer serios şi dens. Pe cînd în Vest Madonna cînta „Into the Groove“ (ca să nu mai vorbim despre „Like a Virgin“, piesa care a scandalizat puţin şi lumea lipsită de cenzură), Silvia Dumitrescu debuta la Festivalul de la Mamaia cu piesa lui Marius Ţeicu, „Nu-mi pare rău“. Dincolo de versurile care par improprii acum, melodia avea mai degrabă influenţe de rock progresiv şi ar fi fost catalogată drept învechită de oricine şi-ar fi plecat urechea spre ceea ce se întîmpla peste graniţă. Închiderea faţă de Occident avea să ne asigure o întîrziere substanţială şi pe plan muzical. Lucrurile interesante, cum ar fi curentul new wave, n-au ocolit complet România, găsindu-şi adepţi în trupe ca Rodion Ga şi chiar Sfinx, însă majoritatea muzicii care ar fi trebuit să constituie deliciul maselor părea uitată în timp. Aveam nevoie de ceva şocant, ceva plin de energie şi blond. Nu Lady Gaga, ci Loredana Groza.
„Bună seara, Macho Man“
Recent, în toată isteria iscată în jurul lui Justin Bieber, James Earl Jones a fost rugat într-o emisiune să recite cîteva dintre versurile pop-starului. Rezultatul a fost pe cît de comic, pe atît de îngrijorător. Era de aşteptat ca ele să nu însemne aproape nimic, însă versurile lui Bieber ating performanţa de a nu însemna absolut nimic. E dificil să ne imaginăm astăzi un duet James Earl Jones – Madonna, în care actorul recită anumite pasaje în timp ce diva îşi hipnotizează fanii cu timbrul ei aluziv, însă, păstrînd proporţiile, cam de asta am avut parte în ’88. „Bună seara, iubito“, hit-ul incontestabil al Loredanei featuring Ion Caramitru (pe versuri de Lucian Avramescu), de pe albumul omonim, reprezintă o piatră de hotar în pop-ul românesc şi rămîne neegalat pînă astăzi.
Loredana e exact produsul necesar pentru a face trecerea de la muzica reprimată a anilor ’80 la cea confuză a anilor 2000. În cariera ei, avea să consolideze acel pop la care alţi artişti doar tind şi să realizeze ceva nemaiîntîlnit: o colaborare de proporţii cu o trupă hip-hop. Vorbim, desigur, despre „Lumea e a mea“. Slap bass, versuri cu tentă socială, efecte speciale şi bineînţeles vocea inconfundabilă a Loredanei, cu inflexiuni de Dolores O’Riordan. Cine a văzut pentru prima oară videoclipul la televizor s-a simţit puţin într-o altă ţară.
Dar cum rămîne cu dance-ul – acel caleidoscop de sîni în costume de baie subdimensionate, platforme, bărbaţi la bustul gol, maşini străine, vară, soare şi mare? În mod previzibil, ridicarea interdicţiilor a adus cu sine o debandadă generală. S-a trecut, în puţin peste zece ani, de la „continente de palid mister“ la „jimmy, jimmy, iubeşti fetiţele-n bikini“, prin tot soiul de trupe intermediare precum Genius şi MB&C, prezente încă de la sfîrşitul anilor ’90 şi care au contribuit la întregirea peisajului pop al momentului („Macho Man“ şi „Marea“ fiind nişte standarde în toată regula).
Unii dintre artiştii care interpretau piese obosite cu orchestraţii similare s-au transformat în girl/boy bands cu negative facile. De la prea mult sens la nici un sens. Problemă? Deloc. Masele au vrut distracţie şi asta au primit. 3 Sud-Est, Andre, Valahia, Latin Expres, RoMania, Voltaj (o excepţie, pentru că recurgeau la un distors introdus subtil pe ici, pe colo, doar cît să nu sperie), Candy, Blondy, Double D, Body&Soul sînt doar cîteva dintre trupele care susţineau concert după concert, cu playback sau nu, în funcţie de circumstanţe. Toate cele enumerate aici au fost vedete nelipsite la Festivalul Naţional de Interpretare a Muzicii Uşoare Româneşti „Trofeul Tinereţii“ Amara, un punct de reper şi cel mai longeviv festival românesc de gen (prima ediţie datează din ’68). Şi mai interesant e însă faptul că unii dintre artiştii care au compus aceste grupuri muzicale au concurat pentru sus-menţionatul trofeu.
Irina Nicolae, membră marcantă a trupei ASIA („i“-ul din nume, fireşte) a participat în ’98, cîştigînd locul al doilea. În vreme ce sound-ul se schimba complet şi pop-ul românesc aluneca înspre dance, vechile festivaluri promovau în continuare acea muzică uşoară cu rădăcini imemoriale. Nu trebuie decît să ascultăm piesele ediţiei din 2010 pentru a înţelege clar că pentru o parte a populaţiei încă nu s-a schimbat nimic. O suprapunere de instrumental dance puţin mai cizelat, R&B american care a alterat complet pronunţia şi aceleaşi versuri sentimentale ca un sirop greu digerabil. Trofeul Tinereţii? Puţin probabil. Puştimea din metrou, îmbrăcată uşchit şi machiată creativ are mai mari şanse să asculte Sfinx decît pe vreunul dintre laureaţii ediţiei a 43-a. În cealaltă parte, în muzica de la TV care a evoluat simţitor spre o formă unică de pop electronic în limba engleză, lucrurile stau mult mai bine. Din marea de proiecte ale DJ-ilor locali şi artişti care se străduiesc să pronunţe cuvinte străine fără sens (nu ajung încă la nivelul lui Justin Bieber) apare Inna. Sînt slabe şansele ca cineva care citeşte aceste rînduri să nu fi auzit niciodată vreuna dintre piesele sale, chiar şi fără a o face conştient. Graţie unui mecanism de promovare ireproşabil şi unei pofte de cunoaştere – momentul „I’m so tired, boring“ va fi uitat în curînd –, precum şi unui talent suficient pentru a se distinge, Inna a devenit un produs pop coerent, care poate fi în sfîrşit exportat fără probleme. 20 de ani pentru a-i arăta unui occidental ceva la care să se poată raporta. „Aaah, Inna? Yes, I know her.“ Avînd în vedere cum stăm în alte domenii, muzical e chiar în regulă. Avem pop.
Sebastian Ispas este jurnalist.
