O întoarcere la începuturi - interviu cu Bogdan ŞERBAN

GuerriLIVE

Povestea naşterii show-ului este, zic eu, providenţială: în vara lui 2010, Irina Petrovici (cea care urma să devină producătoare cîţiva ani mai tîrziu) – pe atunci ea ocupîndu-se, din poziţia de manager/PR, de proaspăt lansatul (în 2008) proiect al lui Doru Trăscău, The Mono Jacks – a insistat să particip la un concert de-al trupei, în Underworld-Club. Locul este (sau cel puţin era) un subsol de dimensiuni reduse, cu scenă la nivelul solului, graniţa dintre public şi trupă era marcată de microfoanele artiştilor şi de cablurile ce le însoţesc. „Consumatori“ nu cred că eram mai mulţi de 20-25, iar faptul că priveam band-ul în ochi, de la acelaşi nivel, dădea momentului o notă domestică. Mai degrabă aveam senzaţia că sînt în sufrageria lui Doru decît într-un club. Concertul ne-a oferit celor prezenţi o experienţă rară, pentru că, neexistînd demarcaj fizic între sacrul scenei şi muritorii din faţa ei, apucam să simţim fiecare vibraţie, fiecare sunet produs de cei patru – chiar şi neamplificat de microfoane sau staţii, la care se adăuga foşnetul hainelor noastre, „zgomotul“ respiraţiei sau sfîrîitul jarului de ţigară.  Pentru că orice mişcare părea atît de sonoră, ar fi fost o impietate să mai socializezi cu cei de lîngă tine. Doar ascultai, te îmbibai de muzică sau de freamătul, bîzîitul electric şi zăngănitul dintre melodii, deveneai conştient de fiecare notă ce-ţi lovea timpanul, realizai că eşti singurul receptor pentru tot ce emiteau muzicienii. Atunci a apărut ideea/nevoia de a repeta experienţa în „intimitatea“ studioului de radio. Am făcut în clipa aceea analogia cu filmul lui Robert Altman, A Prairie Home Companion – peliculă ce are la bază ultimul spectacol de radio cu acelaşi titlu desfăşurat timp de peste treizeci de ani, pînă în 1974, pe scena unui teatru (Fitzgerald din St. Paul) şi în care, pe lîngă live-act-urile artiştilor de country, blues sau bluegrass prezentate de DJ-ul Garrison Keiller, pînă şi momentele publicitare erau interpretate, în direct, de către voice-over-i acompaniaţi de instrumentişti. 

Să aduci artiştii să-ţi cînte live la radio era o întoarcere la începuturile

-ului, o revalorizare a actului artistic care nu se poate împlini decît prin întîlnirea cu publicul/ascultătorii în momentul producerii lui, chiar dacă este efemer, „incidentul“ este repetabil, dar nu redundant, pentru că de fiecare dată este altfel. Menirea radioului nu cred că a fost vreodată difuzarea încontinuu a unui număr extrem de limitat de piese, de acelaşi gen/

, pînă la asimilarea melodiei din partea auditoriului şi nici repetarea cîtorva cuvinte (aceleaşi) în puţine secunde, pentru a nu deranja procesul de acceptare sonoră – aşa cum se întîmplă acum cu majoritatea produselor din FM-ul autohton, ce sună uniform, procesat şi inert. A doua zi i-am propus lui Mihai Dinu, pe atunci director muzical Radio Guerrilla, să realizăm o serie de concerte la noi în ogradă, cu artişti din muzica alternativă de toate genurile (rock, electro, hip-hop sau world music), mai ales că el mai bifase

-ul de radio în perioada cît trudise la Delta-RFI. Am insistat să schimbăm conceptul, urmînd ca

-ul de concert să fie împănat de cuvinte, practic fiecare piesă să fie îmbrăcată/deconstruită/mărturisită/vîndută de artişti cu ajutorul meu. Ulterior am prezentat proiectul „arhitectului“ de business (şi nu numai) al radioului, Călin Husar, care ne-a cerut să producem un demo. Mihai s-a ocupat de partea de

, de realizare şi implementare mă ocupam eu, iar de sunet Florin Velea, singurul încă, din păcate, capabil să realizeze sonorizare de concert-radio (cu excepţia tehnicienilor din RRA). Cei aleşi pentru ediţia-pilot au fost Les Elephants Bizarres. Ce a ieşit se încadrează în categoria diletantism pur, dar pe lîngă fracturile de discurs, greşelile tehnice şi sunetul distorsionat, ediţia aceea, care n-a văzut niciodată eterul, avea candoarea artei naive şi, implicit, deţinea în ADN particulele genezei

-ului. 

Ce consecinţe a avut emisiunea? 

Pe 6 septembrie 2010 s-a întîmplat prima ediţie live a show-ului cu cei cu care îmi „făcusem mîna“ – elefanţii bizari. De atunci, cu fiecare live, emisiunea s-a rafinat sonor, s-a profesionalizat (am început să aplic principiile jurnalismului atunci cînd o documentam), s-a autoreglementat şi a devenit parte a industriei muzicale alternative de la noi, care (industria) a început să devină vizibilă şi vocală. Efectul pe care

-ul l-a avut în piaţă a fost cel al pietrei aruncate în apă, valurile stîrnite ajungeau să atingă zone geografice ne-

încă de muzica asta, trupele/artiştii primind după prezenţa în studioul de radio oferte de concerte în ţară şi propuneri din partea producătorilor muzicali şi a label-urilor independente. Show-ul a polarizat atenţia multor profesionişti din media (producţie editorială, foto, video, PR etc.), care au susţinut cu resurse proprii, benevol şi gratuit, existenţa emisiunii. Le mulţumesc, încă o dată, tuturor. Evident, motorul

-ului era alimentat de ascultători, multe dintre mărturisirile lor erau de natură epifanică sau recunoşteau gradul de dependenţă pe care-l dădea audiţia (rămîneau prizonieri în maşini, în parcările din faţa locuinţelor sau la birou, după orele de program, pînă la terminarea ultimelor acorduri). 

Ce emisiuni radio, din acest moment, aţi recomanda? 

În FM-ul românesc, plin de radiouri ce funcţionează după reţete obtuze, mă surprind ascultînd cîteva emisiuni, în principiu, atunci cînd sînt la volan:

de la Radio România Cultural, rezonez cu ediţiile realizate de Maria Balabaş;

– o emisiune născută, produsă şi realizată de Delia Panait pentru Radio Gold FM; iar cînd apuc, zăbovesc pe

de la Europa FM, talk-show-ul lui Moise Guran şi Vlad Petreanu. În restul timpului, mă bucur de explozia colorată de radiouri online locale:

,

,

,

,

,

,

,

,

şi

– ceea ce vă doresc şi dumneavoastră! 

a consemnat Marius CHIVU  

Foto: Constantin Nimigean

***

„Prin 1930 Schoenber scria: «Radio-ul este un inamic fără milă care înaintează ineluctabil, iar rezistenţa este lipsită de orice speranţă… Ne hrăneşte forţat cu muzică, indiferent ce vrem noi să ascultăm», rezultatul fiind că muzica devine doar un zgomot, un zgomot printre atîtea altele. Radioul a fost pîrîul cu care a început totul. După care au apărut alte mijloace tehnice pentru reproducerea, proliferarea, amplificarea sunetului, iar pîrîul a devenit un rîu imens. Dacă în trecut oamenii ascultau muzică de dragul muzicii, în ziua de azi ea se revarsă peste tot «indiferent ce vrem noi să ascultăm», se revarsă din difuzoare, în maşini, în restaurant, în lifturi, pe stradă, în săli de aşteptare, în săli de gimnastică, prin căşti, muzică reorchestrată, reinterpretată, prescurtată, remixată, fragmente de rock, jazz, operă, o inundaţie, astfel că nu mai ştim cine a compus-o (muzica devine zgomot anonim), nu mai ştim unde începe şi unde se termină (muzica devine zgomot fără formă): un canal de scurgere în care muzica moare.“    

(Milan Kundera,

)