O întîlnire în Paradis
dialog Adam MICHNIK - Andrei PLEȘU
Andrei Pleşu: Ne înţelegem atît de bine, încît îmi vine să te invit la dans. Mă tem că timpul nostru a expirat şi îmi pare rău, pentru că aveam un număr extraordinar de întrebări extraordinare şi voiam să te aud răspunzînd la toate. Voiam să vorbim despre decomunizare, despre legea lustraţiei, despre dezamăgirile tale, despre cîteva cuvinte compromise şi cum pot fi recuperate (de exemplu, tradiţie sau elită – lucruri care azi au devenit discutabile), despre modelul politic pe care îl imaginezi. L-ai citat adesea pe Kolakowski, care spunea că ideal ar fi un socialism conservator liberal – adică socialiştii cu protecţia socială, conservatorii cu tradiţia şi liberalii cu economia de piaţă liberă. Era de discutat şi despre opţiuni, despre stînga şi dreapta; îmi aduc aminte că, într-un dialog, ai fost pus în faţa unei întrebări radicale despre opţiuni şi i-ai răspuns interlocutorului: „Ascultă, dacă vrei să mă întrebi pe cine aleg între Hitler şi Stalin, am să-ţi spun că o prefer pe Marlene Dietrich“.
Ar fi fost multe de discutat, dar aş vrea să-ţi pun o ultimă întrebare, fără nici o legătură cu ceea ce am discutat pînă acum. Tu eşti un om foarte atent la ce se întîmplă în actualitate. Ieri, cînd te-am întîlnit la aeroport, primul lucru pe care mi l-ai spus a fost „Ce zici despre ce se întîmplă în Egipt?“. Este tipică această deschidere extraordinară, promptă şi totală pe care o ai faţă de tot ce se întîmplă pe lume. Dar ţi-aş pune o întrebare care să ne treacă într-un plan privat. Adam, începem să îmbătrînim. We are still kicking, dar ceva-ceva scîrţîie. Ai timp sau chef sau vreo pornire să te gîndeşti la moarte?
Adam Michnik: E o întrebare foarte bună. Sigur, e şi foarte personală. Nu m-am aşteptat.
Andrei Pleşu: Din cînd în cînd, mă prefac că sînt Michnik...
Adam Michnik: Sînt foarte emoţionat pentru că, cu două zile înainte să vin în România, a murit unul dintre cei mai remarcabili intelectuali polonezi: Jozef Zycinski. Nu s-a aşteptat nimeni. A fost filozof şi eseist, era cu doi ani mai tînăr decît mine. Mi-au revenit nişte gînduri pe care le-am avut în perioada totalitară. M-am gîndit la ceea ce scria Dietrich Bonhoeffer atunci cînd se afla în închisoare, în vremea lui Hitler: scria că trebuie să trăim pe propria răspundere. Ca şi cînd Dumnezeu şi-a întors capul. Totul depinde de noi. Atunci cînd am citit aceste lucruri, m-am gîndit că pot fi inversate, că Judecata de Apoi are loc în fiecare zi: fiecare clipă a vieţii noastre se poate dovedi a fi ultima. De aceea, în orice moment, trebuie să fii atent să nu faci vreo porcărie.
Andrei Pleşu: Aş vrea să introduc o notă optimistă, totuşi, în final. Mi-a povestit Radu Cosaşu că a avut o discuţie despre Judecata de Apoi cu un prieten. Şi el l-a întrebat „O fi aşa de grav la Judecata de Apoi?“. Şi prietenul i-a spus: „Se mai şi exagerează...“. Doamnelor şi domnilor, într-o conversaţie pe care Józef Tischner – teolog dispărut între timp, un prieten al lui Adam Michnik – a avut-o cîndva cu nişte persoane, el a pus întrebarea...
Adam Michnik: A fost o discuţie între Tischner, care era un preot catolic, şi nişte ţărani de la munte. Muntenii din Polonia sînt nişte oameni care niciodată nu s-au supus, întotdeauna au fost liberi...
Andrei Pleşu: Aşa e. Ei bine, la întrebarea lui Tischner „Oare de ce l-a creat Dumnezeu pe Adam Michnik?“, unul dintre aceşti munteni a răspuns: „Pentru ca deştepţii să se mai deştepte puţin, iar proştii să se prostească mai rău“. Eu, unul, am să plec acasă întrebîndu-mă în ce categorie sînt, după această minunată conversaţie, pentru care îţi mulţumesc.
Adam Michnik: Andrei, îţi mulţumesc. Le mulţumesc şi spectatorilor. Vreau să spun că am înţeles cu siguranţă un lucru după discuţia de astăzi: că trebuie să facem, Andrei şi cu mine, un dialog-fluviu, cînd o să ne lămurim absolut tot. Cu excepţia morţii. Trebuie să rămînă ceva nelămurit.
Andrei Pleşu: Iau foarte în serios propunerea ta şi, dacă nu ne iese din cauza împrejurărilor, îţi propun o întîlnire în Paradis. Nu contezi pe asta?
Adam Michnik: Ideea că eu voi ajunge în Paradis este un act de necredinţă în dreptatea bunului Dumnezeu.