„Angelizarea” popoarelor

- dialog Adam MICHNIK - Andrei PLEȘU -

Andrei Pleşu: Am avut un prieten teolog care spunea şi el că un anumit loc din Evanghelie este citit de unii creştini pe dos – ei cred că acolo scrie „urăşte pe aproapele tău“. Nu-i adevărat, nu scrie asta în Evanghelie; iar tu ai avut dreptate să spui odată că naţionalismele, în măsura în care înseamnă ura faţă de alte etnii, se bat cap în cap cu ideea creştină. În creştinism, păcatul suprem e orgoliul, slava deşartă, inflaţia eului. Naţionalismele, extremele sînt un fel de orgoliu colectiv: „nu eu sînt cineva, nu eu practic slava deşartă, dar poporul meu are dreptul să o facă“. E ceva interesant în discursul tău, la care eu mă raportez cu dificultate, cu experienţa mea românească. Tu vorbeşti foarte des despre polonitatea ta, vorbeşti foarte des despre faptul că eşti polonez, reprezinţi Polonia, invoci Polonia. Dacă aş adopta eu acest limbaj în România ar suna ciudat. În România, ideea patriotică şi identitatea naţională au ajuns să fie compromise pentru că tot felul de demagogi şi derbedei au făcut din ele un stindard şi îţi e jenă să intri în aceeaşi categorie cu ei. Există şi un cîntec faimos la noi, se cheamă „Noi sîntem români“, se cîntă la chefuri... Mi se pare că are ceva paranoic în el – rezultă că lumea ne crede finlandezi sau cine ştie, şi atunci e nevoie să afirmăm repede că sîntem români... Dar ceea ce în gura mea poate suna prost în context românesc, la tine sună foarte bine. Cum faci? Dacă îţi aduci aminte, Daniel Cohn-Bendit aşa a început odată o discuţie cu tine: „Adam, de ce tot timpul spui că eşti polonez?“. 

Adam Michnik: În primul rînd, trebuie să spun că în România nimeni nu mă întreabă dacă sînt polonez, deci e clar că sînt polonez. De aceea îmi place să vin în România. În ţara mea lucrurile sînt oarecum diferite. Dar eu nu am nici o problemă cu provenienţa mea etnică. În 1968, Wladislaw Gomulka, la o mare demonstraţie, a spus că sînt evreu; de atunci, nimeni nu mă mai poate demasca în Polonia că sînt evreu. Am avut unele probleme în Israel şi la New York – unii s-au supărat pe mine cînd spuneam că sînt polonez, pentru că ştiau de la Gomulka... Dar am considerat că, din momentul în care Hitler şi-a luat puterea de a decide cine este evreu şi cine este german sau polonez, n-o să-mi mai pun această problemă. Atunci cînd, în 1968, mă aflam în închisoare, am fost chemat la un interogatoriu şi am fost întrebat: „Domnule Michnik, cînd veţi ieşi din închisoare, veţi emigra în Israel?“. Şi am răspuns: „De ce să emigrez în Israel?“. Mi s-a spus: „Pentru că astăzi orice evreu poate să emigreze în Israel“. Atunci m-a apucat o furie îngrozitoare şi le-am spus: „O să emigrez în Israel a doua zi după ce voi toţi o să emigraţi la Moscova“. Şi de atunci n-am mai primit nici o asemenea propunere. 

De ce cred că a fi polonez sau a fi român reprezintă o valoare? O să fac o trimitere la cartea lui Andrei – Despre îngeri. Există acolo o reflecţie a lui Andrei despre cît de periculoasă este „angelizarea poporului“. Este un fel de degenerare a ideii creştine. Credinţa în propriul popor nu poate fi analogă cu credinţa în Dumnezeu. Dar dacă această credinţă în popor înlocuieşte religia, atunci este o cale directă către ură şi barbarie. Sînt de acord cu asta. Şi de aceea în Polonia am fost permanent duşmanul naţionalismului şi al şovinismului. În schimb, ştiu foarte bine că noi ne realizăm ca oameni în sfera culturii noastre naţionale, în sfera limbii şi a tradiţiei istorice. Prietenul meu Daniel Cohn-Bendit este un european şi un cosmopolit pursînge. Este un evreu german educat în Franţa şi singurele emoţii naţionale pe care le trăieşte apar cînd, la fotbal, Franţa joacă împotriva Germaniei. Şi îl întreb mereu: „Tu cu cine ţii?“. „Cu francezii“ – îmi răspunde. Există oameni care pot să trăiască într-o identitate supranaţională. Un asemenea om este Zbigniew Brzezinski; aşa a fost Joseph Conrad; aşa a fost Eugen Ionescu – avea şi identitate franceză, şi românească. E în regulă, nu e nimic nepotrivit aici. Dar trăim într-o lume a propriei identităţi şi identitatea noastră poate să degenereze în două moduri. În viaţa mea, prima degenerare a fost cauzată de bolşevism. A fost o cenzurare brutală a tradiţiei naţionale poloneze. A doua a fost cauzată de naţionalism. Mi se spune că trebuie să ascult orice conducere poloneză, chiar dacă ar fi stupidă şi ticăloasă, numai pentru că e poloneză. Eu credeam că numai ruşii sînt de părere că la ei poate exista tot ce e mai bun şi tot ce e mai rău pe lume. M-am certat întotdeauna cu ei, spunîndu-le că nu au ei monopolul pentru toţi porcii din lume: „Poate că noi, polonezii, nu sîntem atît de numeroşi ca voi, dar putem să ne prezentăm şi noi la concurs cu colecţia noastră de porci – şi comunişti, şi fascişti...“ În schimb, am sentimentul că sînt îmbogăţit dacă citesc poeziile lui Mickiewicz, sau Milosz, sau Szymborska, dacă îl ascult pe Chopin sau privesc filmele lui Wajda. Am sentimentul că sînt cumva într-o casă părintească. În primul rînd, asta înseamnă că de casa părintească trebuie să ai grijă: trebuie să fie curat, să nu existe şobolani... Iar ăsta nu e naţionalism: este pur şi simplu grija pentru propria casă. În al doilea rînd, această casă nu trebuie să fie închisă. Trebuie să fie deschisă pentru alţii. Eu susţin o Polonie deschisă, dar, desigur, este o casă care îşi are propriile reguli. În această casă nu se scuipă pe jos, nu este folosită forţa. Aceasta este Polonia mea, o asemenea Polonie iubesc.

Nu înseamnă că o privesc fără spirit critic: cultura poloneză este foarte autocritică. Şi nu mi-aş permite niciodată teza „iubesc mai mult Polonia decît adevărul“. Dar cred că adevărul nu este niciodată împotriva Poloniei. Împotriva Poloniei este minciuna. Şi – ultima observaţie. Sigur, şi în Polonia este de ajuns să ieşi în nişte izmene albe, să-ţi vopseşti în roşu un picior – şi deja eşti îmbrăcat în culorile naţionale şi consideri că toţi trebuie să stea drepţi în faţa ta. Acest lucru nu poate fi acceptat. Mă uit la această clovnerie pseudo-patriotică aşa cum se uită Milosz, aşa cum se uită Gombrowicz sau Mrozek. Dar sînt destul de enervat atunci cînd aud această opinie susţinută de Erika Steinbach sau de un rus şovinist. Nu mi-aş permite niciodată, ca polonez, să-mi bat joc de lituanieni pentru că Lituania e mică, iar Polonia e mare. Şi nu-mi place cînd, în acest fel, Polonia este ironizată de germani sau de ruşi. Trebuie să fim cuiva umili în faţa celor slabi – faţă de Lituania, de Ucraina, de Belarus. Ruşii ar trebui să fie foarte precauţi atunci cînd fac glume pe seama Poloniei şi a polonităţii. De aceea, mă irită unele fragmente din Dostoievski. Dar întotdeauna mă gîndesc că, în Rusia, nu toţi sînt Dostoievski, iar el, aşa cum arată terminaţia numelui, era polonez.