Ecouri și reacții în presă

● Dialogul oglinzilor:  Michnik-Herta, Liiceanu-Pleşu  

Am regăsit la Michnik valori esenţiale pentru reconstrucţia unei societăţi post-totalitare, printre care cardinală mi se pare toleranţa, o toleranţă care nu anulează spiritul legii, dar refuză instrumentarea politică a justiţiei, un anticomunism justiţiar în numele poporului. Pe de altă parte, Michnik identifica avenit şi reversul acestei atitudini, şi anume relativizarea totală a responsabilităţilor, plecînd de la sistematica decredibilizare a elitelor, ca pe o nouă formă de nihilism. Pronunţîndu-se pentru responsabilitatea individuală, Michnik revendică încă o dată demnitatea individului opus colectivităţilor agregate indiferent de ce liant ideologic sau deziderat umanist, opus generalizărilor şi reducţionismelor de tot felul. Iar Michnik nu a ezitat să ilustreze virtuţile dialogului cu soluţia poloneză a Mesei Rotunde, ca mod de a se ieşi paşnic dintr-o dictatură, cu generalii Jaruzelski şi Kiszczak ca parteneri reliabili de dialog acţionînd ca buni polonezi. Analiza acestui context pe care Michnik a contrapus-o contextului românesc cred că merita mai multă atenţie, pentru că o parte dintre frustrările românilor se regăsesc în această revoluţie sîngeroasă, cu atîtea victime, dar fără explicaţie şi fără vinovaţi. 

Dacă dialogul a luat o turnură polemică spre final a fost din cauza reîntoarcerii la dialogul anterior Herta Müller-Gabriel Liiceanu. Cu toată consideraţia pentru disidentul polonez, cred că Michnik i-a făcut o nedreptate lui Gabriel Liiceanu calificîndu-l, printre filozofii intransigenţi, drept un „menşevik“, adică un troţkist, într-un context pe care nu l-a înţeles prea bine, un context extrem de tulbure, precum cel al anilor ’90. În acel context, recomandarea pe care Gabriel Liiceanu o adresa politrucilor de a-şi suspenda temporar participarea la viaţa politică reflecta nicidecum vreun extremism, ci moderaţia de care tocmai vorbea Michnik, idealismul unui intelectual bine crescut printre cărţi, faţă cu cinismul noii clase politice obţinute din cea veche prin partenogeneză. Şi aici contextul românesc prezintă cîteva diferenţe notabile faţă de cel polonez, unde puterea nu a fost preluată de un guvern format din foştii disidenţi, ci de reprezentaţi ai eşaloanelor doi şi trei ale partidului comunist, cu un lider format în anii stalinismului, Ion Iliescu, dorind reconstrucţia „comunismului cu faţă umană“ şi neezitînd să creeze premisele unui război civil prin aducerea minerilor în Capitală pentru a-i risipi pe opozanţii regimului Iliescu, de la studenţii din Piaţa Universităţii la reprezentanţii partidelor istorice, resuscitînd ura de clasă, ura împotriva intelectualilor, fundamente ale regimului comunist. 

Angelo Mitchievici,
în 22, 1 martie 2011,
www.revista22.ro

● Dialogul care ar fi putut să aibă loc  

Michnik a venit la Bucureşti pentru a reface, oare, brandingul personal al celor care s-au simţit lezaţi cînd au fost acuzaţi de lipsă de solidaritate în protest? În încercarea lui Andrei Pleşu de a-i procura un prilej de justificare unui prieten – lui Gabriel Liiceanu, care fusese amfitrionul discuţiei cu Herta Müller – tocmai performînd solidaritatea necondiţionată, nociv este chiar tipul de comportament public care înlocuieşte o dezbatere cu un exerciţiu de imagine. Tentativa lui Andrei Pleşu de a-l atrage pe Michnik într-o discuţie care să ia partea celor care – aşa cum spunea Herta Müller – „nu s-au enervat“ destul, a avut, însă, efect de bumerang. Michnik şi-a amintit de cartea lui Gabriel Liiceanu – Apel către lichele – şi a observat că „nu e menirea unui filozof să fie procuror“. Întrebat de către Gabriel Liiceanu dacă a greşit cînd şi-a asumat atitudinea din carte, Michnik a răspuns, fără ezitare, „da“. 

Michnik a văzut un punct comun între atitudinea acuzatoare a Hertei Müller (aşa cum o prezentase Pleşu) şi atitudinea lui Gabriei Liiceanu din Apel... (invitaţia adresată, la începutul anilor ’90, reprezentanţilor regimului comunist de a se retrage o vreme din viaţa publică) – şi anume acela că amîndoi s-ar fi erijat în procurori. „Acuzaţiile nu se termină niciodată,“ a spus Michnik.  

Mihaela Michailov, Vlad A. Arghir,  
în Art Act magazine, nr. 106, 23 februarie 2011,
www.artactmagazine.ro

● Despre Liiceanu după Michnik  

Într-adevăr, Gabriel Liiceanu nu s-a referit nici o clipă, în Apelul… său, la „comunişti“, aşa cum a părut Michnik să înţeleagă. El a vorbit totuşi despre o categorie – lichelele –, dar una care nu poate fi descrisă prin criterii exterioare, obiective şi, ca atare, nu ar putea fi nicicînd operaţionalizată în politică.  Licheaua este evident o categorie morală şi Gabriel Liiceanu evita, de altfel, să numească pe cineva, fie şi pe aceia despre care cei mai mulţi i-ar fi inclus spontan în categoria lichelelor. El a rămas, aşa cum bine ne amintim, în datele stricte ale unui limbaj aluziv, dar nu unul care face cu ochiul, trimiţînd, ca în fabule, la trăsături identificabile, ci unul care evocă situaţii impersonale de natură morală. Aşadar, în ciuda a ceea ce s-a crezut timp de 20 ani, G. Liiceanu nu a cerut în decembrie 1989 excluderea unor persoane anumite din viaţa politică. Nu s-a subliniat îndeajuns că între Apel către lichele şi „Proclamaţia de la Timişoara“ există o diferenţă de natură. Unul era un text apolitic, adică un discurs care opera în planul vieţii morale, în intimitatea persoanelor şi, aşadar, cu totul neaplicabil în viaţa publică. Celălalt era un manifest politic în sensul adevărat al cuvîntului şi, dacă ar fi să reluăm, doar pentru uzul demonstraţiei, afirmaţia lui Michnik, abia despre „Proclamaţia de la Timişoara“ s-ar putea spune că este sau nu un act „bolşevic“.  

Abia „Proclamaţia“ opera fireşte cu categorii colective – activiştii PCR, ofiţerii de Securitate – pentru că autorii ei ştiau că nu pot produce o schimbare reală în societate fără să recurgă la un instrument puternic, bazat pe distincţii cu putere juridică.  Or „lichelele“ nu pot fi subiect de drept şi, oricît s-ar spune că e vorba de o exprimare figurată, nu putem ignora că Apelul… nu cerea excluderea cuiva, ci autoexcluderea acelora care consimţeau, în prealabil şi în propria intimitate, că au greşit.  

Se trece iarăşi cu vederea că lichelele şi comuniştii nu sînt categorii congruente pentru simplul fapt că un comunist nu era cu necesitate o lichea, ba, dimpotrivă, revoluţionarii idealişti ai începuturilor vor fi fost persoane cît se poate de integre. […] 

Dar chiar dacă, aşa cum am arătat, Apelul… nu era un gest propriu-zis politic, influenţa sa a fost totuşi covîrşitoare. Acestui text i se datorează, în bună măsură, ceea ce am putea numi platonismul Opoziţiei anticomuniste din anii ’90, care cerea înainte de toate, chiar înaintea lustraţiei, o transformare morală a societăţii.  

Horaţiu Pepine,
Deutsche Welle, 25 februarie 2011,
www.dw-world.de