Ce facem cu relicvele industriale?

Liviu CHELCEA
Publicat în Dilema Veche nr. 370 din 17-23 martie 2011
Ce facem cu relicvele industriale? jpeg

Încep direct cu concluzia: faceţi poze cît mai aveţi la ce! Bucuraţi-vă, dacă vă atrage, de aerul de sfîrşit de lume din zonele industriale! În această perioadă se închide un ciclu istoric al Bucureştiului. După ce, începînd cu mijlocul secolului al XIX-lea, industria a devenit o prezenţă economică şi culturală importantă în peisajul oraşului, în ultimii 10-15 ani ea a început să se contracte. Pe lîngă procese urbane – cum ar fi suburbanizarea, gentrificarea şi apariţia ghetourilor –, dezindustrializarea Bucureştiului reprezintă una dintre tendinţele majore ale istoriei recente a oraşului. În 2002, procentul celor care lucrau în industrie, relativ la totalul populaţiei, era de 9%. Acest procent este aproape de cel al anului 1899. Numărul celor ce lucrează în industrie este undeva la nivelul anilor ’40-’50 ai secolului al XX-lea, fiind cu doar 40.000 de locuri de muncă mai mare decît cel al anului 1930.

Cu toate acestea, Bucureştiul pare să prospere, avînd şomajul cel mai mic din România şi cele mai multe investiţii străine directe. Dezvoltarea oraşului nu mai este însă bazată pe industrie, ci pe servicii – precum afacerile imobiliare, activităţile bancare, firmele de IT, medicină sau învăţămînt. Spaţiile şi activităţile industriale ale oraşului se află în reflux, fiind lăsate la vedere de „mareea“ dezindustrializării. Datorită vitezei cu care se transformă oraşul, nu a existat o dezbatere publică minimală despre cum pot şi cum trebuie folosite sau distruse artefactele culturii industriale bucureştene. Nu a existat răgaz pentru aceasta. Bucureştenii sînt în curs să renunţe – sau deja au renunţat – la cîteva relicve industriale create în perioada majoră de modernizare a României, care au fost contemporane cu Alexandru Ioan Cuza sau cu Carol I. Dacă punem între paranteze pentru o clipă viziunea agenţiilor imobiliare şi a Primăriei (dărîmă şi dă aprobări pentru complexe rezidenţiale, supermarketuri şi clădiri de birouri!), merită să ne întrebăm dacă fabricile, în special cele vechi, nu au cumva şi altă valoare decît cea productivă sau cea de activ imobiliar. Dacă da, cum poate fi ea valorificată şi cu ce efecte? Dacă păstrăm Peleşul ca loc al memoriei, merită să păstrăm şi atelierele mecanice Wolff, care au furnizat o parte din grinzile metalice folosite la construirea castelului? Dacă tot sărbătorim obsesiv, în fiecare an, „Marea Unire de la 1918“, merita să păstrăm măcar Pirotehnia Armatei de la Politehnică sau „Pulberăria“ de la Dudeşti, care au furnizat o parte din infrastructura necesară acelor vremuri? Merita să păstrăm din prima fabrică construită în Bucureşti şi ultima pe lista dispariţiilor – Timpuri Noi (fostă Uzinele LeMaître) – mai mult de o clădire? 

Pînă acum, răspunsul a fost „nu“, însă există semnale în mass-media, în zona creaţiei contemporane sau arhitectură, că are loc o reconsiderare a acestei moşteniri. Mircea Cărtărescu, de exemplu, relatînd într-un articol ce au reprezentat în biografia sa morile vechi de pe Şoseaua Ştefan cel Mare, dărîmate de curînd, spunea că actualul val de demolări neselective nu e foarte departe de demolările anilor ’80 ai secolului trecut, din zona Unirii: „Pe un asemenea deşert s-a ridicat, pe Uranus, sinistra Casă a Poporului. N-am învăţat nimic din acea crimă şi ne distrugem mai departe, româneşte, trecutul“. (Jurnalul Naţional, 2005) Dezindustrializarea Bucureştiului este un proces în curs de încheiere. Începută în Statele Unite şi vestul Europei, în anii ’60 şi ’70, dezindustrializarea este procesul prin care o ţară sau o regiune trece de la un sistem economic bazat pe industrie la o economie a serviciilor sau a informaţiei, după ce firmele şi băncile şi-au retras investiţiile din sectorul industrial. Odată cu abandonarea producţiei, spaţiile postindustriale din multe oraşe occidentale au fost folosite pentru construcţii de birouri sau blocuri de locuinţe, pentru proiecte sociale sau pentru economia serviciilor. Studiile despre aceste oraşe arată că fabricile abandonate pot fi folosite, de asemenea, pentru turism cultural şi turism industrial. Asemenea zone urbane, acolo unde există viziune din partea primăriilor, sînt uneori surse, mai degrabă decît obstacole, ale revitalizării şi regenerării urbane, reprezentînd o soluţie posibilă la problemele structurale create de dezindustrializare. 

Deşi „se ştie“ că multe fabrici din Capitală sînt abandonate, nu se cunoaşte, nici măcar cu oarecare exactitate, la ce sînt folosite clădirile industriale din Bucureşti. Cîte din vechile fabrici mai există? 

Cîte sînt folosite de industrie? Cîte – pentru „noua economie“ (servicii, magazine, companii IT)? Cîte mai funcţionează şi cîte închiriază spaţiul lor altor firme? Peisajul urban, generat de această diversificare a folosirii spaţiilor urbane în urma dezindustrializării, a produs un eventai de situaţii, înşirate oriunde între haosul de pe „maidanului industrial“ şi fetişul ordinii perfecte din „complexul rezidenţial“. Dezindustrializarea nu este doar o transformare economică, ci şi una culturală. Nu doar icoanele sau castelele au înţelesuri, ci şi tehnologia şi fabrica „semnifică“ ceva. Înţelesul lor contemporan variază de la constrîngerea libertăţii, la trecutul comunist, mineriade sau la cea de document istoric. 

Controversele legate de locul cultural al industriei s-au manifestat pe toată perioada industrială a Bucureştiului. Comuniştii, dar şi moderniştii din secolul al XIX-lea şi al XX-lea au văzut fabricile ca fiind o sursă de progres social, iar forţa maşinii şi fumul scos de aceasta – ca o sursă de progres. Naţionaliştii le-au privit ca pe un izvor de poluare simbolică a naţiunii de către meseriaşii veniţi din alte ţări sau al căror nume nu se termina cu - escu. Socialiştii antebelici au văzut fabricile ca o sursă de exploatare, iar locuitorii oraşului, care au trăit în perioada comunistă, au fost disperaţi de hipervizibilitatea şi cultul fabricilor în vizite oficiale, în mass-media dinainte de 1989 sau în literatura realist-socialistă a anilor ’50. 

Ca întotdeauna, fabrica şi industria au şi în prezent semnificaţii diverse. Pentru firmele imobiliare dezindustrializarea reprezintă „oportunităţi“ de afaceri, chiar dacă unele dintre clădirile aflate în atenţia lor pentru demolare sînt monumente de patrimoniu. Ceea ce semnifică ei este absenţa atît a istoriei locului, cît şi a oraşului. 

Pentru foştii angajaţi sau grupurile marginale ce gravitau în jurul fabricilor, dezindustrializarea reprezintă o sursă de venituri efemere prin vînzarea materialelor „recuperate“ (adesea, cu complicitatea şi acordul directorilor) din aceste zone. De multe ori, pentru acest grup dezindustrializarea ia forma unui „oftat“ de genul „Ăştia au pus industria pe butuci“. Artiştii şi colecţionarii de relicve industriale găsesc o sursă nouă de inovare a discursului vizual, resemnificînd istoria tehnologiei ca artă şi ca sursă de diferenţiere. În fine, pentru arhitecţi, arheologi şi specialişti în patrimoniu, fabricile, eliberate de funcţia productivă, dobîndesc o dimensiune de document. 

Din această cauză, „fabrica“ nu este o realitate neutră nici în momentul de faţă, iar punerea în discuţie a acestui trecut „impur“ poate trezi pasiuni situate dincolo de miza momentului. Pot fi uşor anticipate poziţii de genul: „Ce mai vorbim despre dărîmături acum?“ sau „Iată încă un subiect pentru procesul comunismului!“, sau „Ne-am chinuit să scoatem fabrica din cultură şi acum o introducem la loc?“, „Să nu oprim dezvoltarea oraşului!“. 

În afara regretului puternic pentru dispariţia unor clădiri industriale vechi, prea mult nu poate fi făcut. În general, în ciuda speranţelor intelectualilor din străinătate sau din România că vor fi auziţi şi că cea mai bună soluţie va fi selectată, de cele mai multe ori primează factorii politici şi economici în luarea deciziilor. Existenţa fabricilor valoroase din punct de vedere istoric a devenit vulnerabilă în momentul în care terenurile lor au fost privatizate împreună cu clădirile, la începutul anilor ’90, şi cînd preţul terenurilor a crescut în anii 2000, ajungînd să fie mult mai ridicat decît preţul activităţilor economice ce se desfăşurau acolo. Practici „ceva mai bune“ legate de clădirile industriale din ţările occidentale sînt abundente, de la Muzeul Tate Modern din Londra, rezervoarele de gaz din Viena, Gare D’Orsay de la Paris pînă la tot felul de proiecte antreprenoriale sau sociale. Dar pe cine interesează asta! Aşa că... spor la poze! 

Liviu Chelcea este antropolog, cadru didactic la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti. A publicat, printre altele, volumul Bucureştiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare şi regenerare urbană (Polirom, 2008).

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Când ajunge din nou în România un val de aer polar: unde se anunță ger cumplit, cât mai ninge la munte
Trei zile de iarnă autentică se anunță în mai multe județe din zona de munte. Meterologii anunță ninsori puternice și viscol. Începând de duminică însă un val de aer polar lovește România. Sunt așteptate temperaturi de până la minus 20 de grade Celsius.
image
Trufia îngroapă România. De ce nu putem fi cel mai de preț aliat pentru Occident: „Suntem ca ruda aia săracă...”
România nu reușește să profite de oportunităţi și să-și exploateze potențialul. Marius Ghincea, profesor la Universitatea Johns Hopkins, explică ce-i lipsește României.
image
Netflix, accesat doar din propria locuinţă. Compania ia măsuri drastice: care va fi singura excepţie
Netflix urmează să ia măsuri drastice, astfel încât utilizatorii să nu îşi mai poată împărţi contul cu alte persoane. Decizia a venit, după ce datele statistice au arătat că peste 100 de milioane de utilizatori din întreaga lume folosesc, de fapt, contul altcuiva.

HIstoria.ro

image
Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.