Ce facem cu relicvele industriale?
Încep direct cu concluzia: faceţi poze cît mai aveţi la ce! Bucuraţi-vă, dacă vă atrage, de aerul de sfîrşit de lume din zonele industriale! În această perioadă se închide un ciclu istoric al Bucureştiului. După ce, începînd cu mijlocul secolului al XIX-lea, industria a devenit o prezenţă economică şi culturală importantă în peisajul oraşului, în ultimii 10-15 ani ea a început să se contracte. Pe lîngă procese urbane – cum ar fi suburbanizarea, gentrificarea şi apariţia ghetourilor –, dezindustrializarea Bucureştiului reprezintă una dintre tendinţele majore ale istoriei recente a oraşului. În 2002, procentul celor care lucrau în industrie, relativ la totalul populaţiei, era de 9%. Acest procent este aproape de cel al anului 1899. Numărul celor ce lucrează în industrie este undeva la nivelul anilor ’40-’50 ai secolului al XX-lea, fiind cu doar 40.000 de locuri de muncă mai mare decît cel al anului 1930.
Cu toate acestea, Bucureştiul pare să prospere, avînd şomajul cel mai mic din România şi cele mai multe investiţii străine directe. Dezvoltarea oraşului nu mai este însă bazată pe industrie, ci pe servicii – precum afacerile imobiliare, activităţile bancare, firmele de IT, medicină sau învăţămînt. Spaţiile şi activităţile industriale ale oraşului se află în reflux, fiind lăsate la vedere de „mareea“ dezindustrializării. Datorită vitezei cu care se transformă oraşul, nu a existat o dezbatere publică minimală despre cum pot şi cum trebuie folosite sau distruse artefactele culturii industriale bucureştene. Nu a existat răgaz pentru aceasta. Bucureştenii sînt în curs să renunţe – sau deja au renunţat – la cîteva relicve industriale create în perioada majoră de modernizare a României, care au fost contemporane cu Alexandru Ioan Cuza sau cu Carol I. Dacă punem între paranteze pentru o clipă viziunea agenţiilor imobiliare şi a Primăriei (dărîmă şi dă aprobări pentru complexe rezidenţiale, supermarketuri şi clădiri de birouri!), merită să ne întrebăm dacă fabricile, în special cele vechi, nu au cumva şi altă valoare decît cea productivă sau cea de activ imobiliar. Dacă da, cum poate fi ea valorificată şi cu ce efecte? Dacă păstrăm Peleşul ca loc al memoriei, merită să păstrăm şi atelierele mecanice Wolff, care au furnizat o parte din grinzile metalice folosite la construirea castelului? Dacă tot sărbătorim obsesiv, în fiecare an, „Marea Unire de la 1918“, merita să păstrăm măcar Pirotehnia Armatei de la Politehnică sau „Pulberăria“ de la Dudeşti, care au furnizat o parte din infrastructura necesară acelor vremuri? Merita să păstrăm din prima fabrică construită în Bucureşti şi ultima pe lista dispariţiilor – Timpuri Noi (fostă Uzinele LeMaître) – mai mult de o clădire?
Pînă acum, răspunsul a fost „nu“, însă există semnale în mass-media, în zona creaţiei contemporane sau arhitectură, că are loc o reconsiderare a acestei moşteniri. Mircea Cărtărescu, de exemplu, relatînd într-un articol ce au reprezentat în biografia sa morile vechi de pe Şoseaua Ştefan cel Mare, dărîmate de curînd, spunea că actualul val de demolări neselective nu e foarte departe de demolările anilor ’80 ai secolului trecut, din zona Unirii: „Pe un asemenea deşert s-a ridicat, pe Uranus, sinistra Casă a Poporului. N-am învăţat nimic din acea crimă şi ne distrugem mai departe, româneşte, trecutul“. (Jurnalul Naţional, 2005) Dezindustrializarea Bucureştiului este un proces în curs de încheiere. Începută în Statele Unite şi vestul Europei, în anii ’60 şi ’70, dezindustrializarea este procesul prin care o ţară sau o regiune trece de la un sistem economic bazat pe industrie la o economie a serviciilor sau a informaţiei, după ce firmele şi băncile şi-au retras investiţiile din sectorul industrial. Odată cu abandonarea producţiei, spaţiile postindustriale din multe oraşe occidentale au fost folosite pentru construcţii de birouri sau blocuri de locuinţe, pentru proiecte sociale sau pentru economia serviciilor. Studiile despre aceste oraşe arată că fabricile abandonate pot fi folosite, de asemenea, pentru turism cultural şi turism industrial. Asemenea zone urbane, acolo unde există viziune din partea primăriilor, sînt uneori surse, mai degrabă decît obstacole, ale revitalizării şi regenerării urbane, reprezentînd o soluţie posibilă la problemele structurale create de dezindustrializare.
Deşi „se ştie“ că multe fabrici din Capitală sînt abandonate, nu se cunoaşte, nici măcar cu oarecare exactitate, la ce sînt folosite clădirile industriale din Bucureşti. Cîte din vechile fabrici mai există?
Cîte sînt folosite de industrie? Cîte – pentru „noua economie“ (servicii, magazine, companii IT)? Cîte mai funcţionează şi cîte închiriază spaţiul lor altor firme? Peisajul urban, generat de această diversificare a folosirii spaţiilor urbane în urma dezindustrializării, a produs un eventai de situaţii, înşirate oriunde între haosul de pe „maidanului industrial“ şi fetişul ordinii perfecte din „complexul rezidenţial“. Dezindustrializarea nu este doar o transformare economică, ci şi una culturală. Nu doar icoanele sau castelele au înţelesuri, ci şi tehnologia şi fabrica „semnifică“ ceva. Înţelesul lor contemporan variază de la constrîngerea libertăţii, la trecutul comunist, mineriade sau la cea de document istoric.
Controversele legate de locul cultural al industriei s-au manifestat pe toată perioada industrială a Bucureştiului. Comuniştii, dar şi moderniştii din secolul al XIX-lea şi al XX-lea au văzut fabricile ca fiind o sursă de progres social, iar forţa maşinii şi fumul scos de aceasta – ca o sursă de progres. Naţionaliştii le-au privit ca pe un izvor de poluare simbolică a naţiunii de către meseriaşii veniţi din alte ţări sau al căror nume nu se termina cu - escu. Socialiştii antebelici au văzut fabricile ca o sursă de exploatare, iar locuitorii oraşului, care au trăit în perioada comunistă, au fost disperaţi de hipervizibilitatea şi cultul fabricilor în vizite oficiale, în mass-media dinainte de 1989 sau în literatura realist-socialistă a anilor ’50.
Ca întotdeauna, fabrica şi industria au şi în prezent semnificaţii diverse. Pentru firmele imobiliare dezindustrializarea reprezintă „oportunităţi“ de afaceri, chiar dacă unele dintre clădirile aflate în atenţia lor pentru demolare sînt monumente de patrimoniu. Ceea ce semnifică ei este absenţa atît a istoriei locului, cît şi a oraşului.
Pentru foştii angajaţi sau grupurile marginale ce gravitau în jurul fabricilor, dezindustrializarea reprezintă o sursă de venituri efemere prin vînzarea materialelor „recuperate“ (adesea, cu complicitatea şi acordul directorilor) din aceste zone. De multe ori, pentru acest grup dezindustrializarea ia forma unui „oftat“ de genul „Ăştia au pus industria pe butuci“. Artiştii şi colecţionarii de relicve industriale găsesc o sursă nouă de inovare a discursului vizual, resemnificînd istoria tehnologiei ca artă şi ca sursă de diferenţiere. În fine, pentru arhitecţi, arheologi şi specialişti în patrimoniu, fabricile, eliberate de funcţia productivă, dobîndesc o dimensiune de document.
Din această cauză, „fabrica“ nu este o realitate neutră nici în momentul de faţă, iar punerea în discuţie a acestui trecut „impur“ poate trezi pasiuni situate dincolo de miza momentului. Pot fi uşor anticipate poziţii de genul: „Ce mai vorbim despre dărîmături acum?“ sau „Iată încă un subiect pentru procesul comunismului!“, sau „Ne-am chinuit să scoatem fabrica din cultură şi acum o introducem la loc?“, „Să nu oprim dezvoltarea oraşului!“.
În afara regretului puternic pentru dispariţia unor clădiri industriale vechi, prea mult nu poate fi făcut. În general, în ciuda speranţelor intelectualilor din străinătate sau din România că vor fi auziţi şi că cea mai bună soluţie va fi selectată, de cele mai multe ori primează factorii politici şi economici în luarea deciziilor. Existenţa fabricilor valoroase din punct de vedere istoric a devenit vulnerabilă în momentul în care terenurile lor au fost privatizate împreună cu clădirile, la începutul anilor ’90, şi cînd preţul terenurilor a crescut în anii 2000, ajungînd să fie mult mai ridicat decît preţul activităţilor economice ce se desfăşurau acolo. Practici „ceva mai bune“ legate de clădirile industriale din ţările occidentale sînt abundente, de la Muzeul Tate Modern din Londra, rezervoarele de gaz din Viena, Gare D’Orsay de la Paris pînă la tot felul de proiecte antreprenoriale sau sociale. Dar pe cine interesează asta! Aşa că... spor la poze!
Liviu Chelcea este antropolog, cadru didactic la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti. A publicat, printre altele, volumul Bucureştiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare şi regenerare urbană (Polirom, 2008).
