Ce facem cu relicvele industriale?

Liviu CHELCEA
Publicat în Dilema Veche nr. 370 din 17-23 martie 2011
Ce facem cu relicvele industriale? jpeg

Încep direct cu concluzia: faceţi poze cît mai aveţi la ce! Bucuraţi-vă, dacă vă atrage, de aerul de sfîrşit de lume din zonele industriale! În această perioadă se închide un ciclu istoric al Bucureştiului. După ce, începînd cu mijlocul secolului al XIX-lea, industria a devenit o prezenţă economică şi culturală importantă în peisajul oraşului, în ultimii 10-15 ani ea a început să se contracte. Pe lîngă procese urbane – cum ar fi suburbanizarea, gentrificarea şi apariţia ghetourilor –, dezindustrializarea Bucureştiului reprezintă una dintre tendinţele majore ale istoriei recente a oraşului. În 2002, procentul celor care lucrau în industrie, relativ la totalul populaţiei, era de 9%. Acest procent este aproape de cel al anului 1899. Numărul celor ce lucrează în industrie este undeva la nivelul anilor ’40-’50 ai secolului al XX-lea, fiind cu doar 40.000 de locuri de muncă mai mare decît cel al anului 1930.

Cu toate acestea, Bucureştiul pare să prospere, avînd şomajul cel mai mic din România şi cele mai multe investiţii străine directe. Dezvoltarea oraşului nu mai este însă bazată pe industrie, ci pe servicii – precum afacerile imobiliare, activităţile bancare, firmele de IT, medicină sau învăţămînt. Spaţiile şi activităţile industriale ale oraşului se află în reflux, fiind lăsate la vedere de „mareea“ dezindustrializării. Datorită vitezei cu care se transformă oraşul, nu a existat o dezbatere publică minimală despre cum pot şi cum trebuie folosite sau distruse artefactele culturii industriale bucureştene. Nu a existat răgaz pentru aceasta. Bucureştenii sînt în curs să renunţe – sau deja au renunţat – la cîteva relicve industriale create în perioada majoră de modernizare a României, care au fost contemporane cu Alexandru Ioan Cuza sau cu Carol I. Dacă punem între paranteze pentru o clipă viziunea agenţiilor imobiliare şi a Primăriei (dărîmă şi dă aprobări pentru complexe rezidenţiale, supermarketuri şi clădiri de birouri!), merită să ne întrebăm dacă fabricile, în special cele vechi, nu au cumva şi altă valoare decît cea productivă sau cea de activ imobiliar. Dacă da, cum poate fi ea valorificată şi cu ce efecte? Dacă păstrăm Peleşul ca loc al memoriei, merită să păstrăm şi atelierele mecanice Wolff, care au furnizat o parte din grinzile metalice folosite la construirea castelului? Dacă tot sărbătorim obsesiv, în fiecare an, „Marea Unire de la 1918“, merita să păstrăm măcar Pirotehnia Armatei de la Politehnică sau „Pulberăria“ de la Dudeşti, care au furnizat o parte din infrastructura necesară acelor vremuri? Merita să păstrăm din prima fabrică construită în Bucureşti şi ultima pe lista dispariţiilor – Timpuri Noi (fostă Uzinele LeMaître) – mai mult de o clădire? 

Pînă acum, răspunsul a fost „nu“, însă există semnale în mass-media, în zona creaţiei contemporane sau arhitectură, că are loc o reconsiderare a acestei moşteniri. Mircea Cărtărescu, de exemplu, relatînd într-un articol ce au reprezentat în biografia sa morile vechi de pe Şoseaua Ştefan cel Mare, dărîmate de curînd, spunea că actualul val de demolări neselective nu e foarte departe de demolările anilor ’80 ai secolului trecut, din zona Unirii: „Pe un asemenea deşert s-a ridicat, pe Uranus, sinistra Casă a Poporului. N-am învăţat nimic din acea crimă şi ne distrugem mai departe, româneşte, trecutul“. (Jurnalul Naţional, 2005) Dezindustrializarea Bucureştiului este un proces în curs de încheiere. Începută în Statele Unite şi vestul Europei, în anii ’60 şi ’70, dezindustrializarea este procesul prin care o ţară sau o regiune trece de la un sistem economic bazat pe industrie la o economie a serviciilor sau a informaţiei, după ce firmele şi băncile şi-au retras investiţiile din sectorul industrial. Odată cu abandonarea producţiei, spaţiile postindustriale din multe oraşe occidentale au fost folosite pentru construcţii de birouri sau blocuri de locuinţe, pentru proiecte sociale sau pentru economia serviciilor. Studiile despre aceste oraşe arată că fabricile abandonate pot fi folosite, de asemenea, pentru turism cultural şi turism industrial. Asemenea zone urbane, acolo unde există viziune din partea primăriilor, sînt uneori surse, mai degrabă decît obstacole, ale revitalizării şi regenerării urbane, reprezentînd o soluţie posibilă la problemele structurale create de dezindustrializare. 

Deşi „se ştie“ că multe fabrici din Capitală sînt abandonate, nu se cunoaşte, nici măcar cu oarecare exactitate, la ce sînt folosite clădirile industriale din Bucureşti. Cîte din vechile fabrici mai există? 

Cîte sînt folosite de industrie? Cîte – pentru „noua economie“ (servicii, magazine, companii IT)? Cîte mai funcţionează şi cîte închiriază spaţiul lor altor firme? Peisajul urban, generat de această diversificare a folosirii spaţiilor urbane în urma dezindustrializării, a produs un eventai de situaţii, înşirate oriunde între haosul de pe „maidanului industrial“ şi fetişul ordinii perfecte din „complexul rezidenţial“. Dezindustrializarea nu este doar o transformare economică, ci şi una culturală. Nu doar icoanele sau castelele au înţelesuri, ci şi tehnologia şi fabrica „semnifică“ ceva. Înţelesul lor contemporan variază de la constrîngerea libertăţii, la trecutul comunist, mineriade sau la cea de document istoric. 

Controversele legate de locul cultural al industriei s-au manifestat pe toată perioada industrială a Bucureştiului. Comuniştii, dar şi moderniştii din secolul al XIX-lea şi al XX-lea au văzut fabricile ca fiind o sursă de progres social, iar forţa maşinii şi fumul scos de aceasta – ca o sursă de progres. Naţionaliştii le-au privit ca pe un izvor de poluare simbolică a naţiunii de către meseriaşii veniţi din alte ţări sau al căror nume nu se termina cu - escu. Socialiştii antebelici au văzut fabricile ca o sursă de exploatare, iar locuitorii oraşului, care au trăit în perioada comunistă, au fost disperaţi de hipervizibilitatea şi cultul fabricilor în vizite oficiale, în mass-media dinainte de 1989 sau în literatura realist-socialistă a anilor ’50. 

Ca întotdeauna, fabrica şi industria au şi în prezent semnificaţii diverse. Pentru firmele imobiliare dezindustrializarea reprezintă „oportunităţi“ de afaceri, chiar dacă unele dintre clădirile aflate în atenţia lor pentru demolare sînt monumente de patrimoniu. Ceea ce semnifică ei este absenţa atît a istoriei locului, cît şi a oraşului. 

Pentru foştii angajaţi sau grupurile marginale ce gravitau în jurul fabricilor, dezindustrializarea reprezintă o sursă de venituri efemere prin vînzarea materialelor „recuperate“ (adesea, cu complicitatea şi acordul directorilor) din aceste zone. De multe ori, pentru acest grup dezindustrializarea ia forma unui „oftat“ de genul „Ăştia au pus industria pe butuci“. Artiştii şi colecţionarii de relicve industriale găsesc o sursă nouă de inovare a discursului vizual, resemnificînd istoria tehnologiei ca artă şi ca sursă de diferenţiere. În fine, pentru arhitecţi, arheologi şi specialişti în patrimoniu, fabricile, eliberate de funcţia productivă, dobîndesc o dimensiune de document. 

Din această cauză, „fabrica“ nu este o realitate neutră nici în momentul de faţă, iar punerea în discuţie a acestui trecut „impur“ poate trezi pasiuni situate dincolo de miza momentului. Pot fi uşor anticipate poziţii de genul: „Ce mai vorbim despre dărîmături acum?“ sau „Iată încă un subiect pentru procesul comunismului!“, sau „Ne-am chinuit să scoatem fabrica din cultură şi acum o introducem la loc?“, „Să nu oprim dezvoltarea oraşului!“. 

În afara regretului puternic pentru dispariţia unor clădiri industriale vechi, prea mult nu poate fi făcut. În general, în ciuda speranţelor intelectualilor din străinătate sau din România că vor fi auziţi şi că cea mai bună soluţie va fi selectată, de cele mai multe ori primează factorii politici şi economici în luarea deciziilor. Existenţa fabricilor valoroase din punct de vedere istoric a devenit vulnerabilă în momentul în care terenurile lor au fost privatizate împreună cu clădirile, la începutul anilor ’90, şi cînd preţul terenurilor a crescut în anii 2000, ajungînd să fie mult mai ridicat decît preţul activităţilor economice ce se desfăşurau acolo. Practici „ceva mai bune“ legate de clădirile industriale din ţările occidentale sînt abundente, de la Muzeul Tate Modern din Londra, rezervoarele de gaz din Viena, Gare D’Orsay de la Paris pînă la tot felul de proiecte antreprenoriale sau sociale. Dar pe cine interesează asta! Aşa că... spor la poze! 

Liviu Chelcea este antropolog, cadru didactic la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti. A publicat, printre altele, volumul Bucureştiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare şi regenerare urbană (Polirom, 2008).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Județ sub teroarea urșilor și a șerpilor. Localnicii dintr-un municipiu se tem de trei zile să iasă din case VIDEO
Urșii au dat iama în mai multe zone locuite din Vâlcea. În reședința de județ, într-un cartier al orașului, fiarele au ajuns să se plimbe pe străzi, iar o familie s-a trezit cu un șarpe în casă.
image
De ce a „înghețat” la nivel ridicat prețul legumelor românești. Explicațiile unui fenomen neobișnuit
Legumele românești se vând la fel de scump ca la începutul sezonului, iar obișnuita pantă descendentă nu se face simțită ca în alți ani. De peste două săptămâni, prețurile la tarabe au înghețat, la propriu
image
Teoriile conspiraționiste și reticența la vaccin anulează un secol de cercetare medicală. Ce boli grave revin în forță
Medicii trag un semnal de alarmă și dau de înțeles că din cauza reticenței la vaccinare riscăm să anulăm aproape un secol de cercetare medicală. Boli care erau ținute în frâu, unele aproape eradicate, se întorc amenințător, făcând victime, tocmai fiindcă găsesc teren propice.

HIstoria.ro

image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.
image
Războiul aerian împotriva Germaniei
Pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a întors în favoarea Aliaților atât în Europa, cât și în Pacific. Informațiile ULTRA au jucat un rol extrem de important în războiul aerian deasupra Germaniei.