Logica acuzei nu are sfîrșit
Gabriel Liiceanu: Adam, după vizita Hertei Müller, am rămas cu gustul amar că o mînă de intelectuali care încercaserăm să nu ne prostituăm cuvintele am fost taxaţi ca o bandă de laşi. După vizita dumneavoastră, rămîn cu un gust amar că am fost un procuror prin anii ’90. Două etichete. Nu mă simt bine cu nici una. Şi atunci, întrebarea mea e următoarea: Ştiţi ce le ceream, acum 20 de ani, celor care făcuseră cu putinţă comunismul? Ce le cerea „procurorul Liiceanu“? Le cerea să se dea o vreme deoparte şi să nu ne facă fericiţi a doua oară. Credeţi că era rău?
Adam Michnik: Cu siguranţă a fost rău. A fost rău pentru că tu, un filozof remarcabil, un om care a făcut atît de mult pentru cultura românească, ai luat asupra ta stigmatizarea unei anumite categorii de oameni. Nu oameni concreţi, X sau Y, ci o categorie. Ai spus „comunişti“, iar eu spun că cea mai mare nefericire a secolului al XX-lea este generalizarea. Omul răspunde pentru ceea ce a făcut el. Să spunem deschis, tu nu ai fost printre extremişti. Eu m-am folosit de acest exemplu pentru că tu ai fost cel care a discutat cu Herta Müller. După 1989 a fost o filozofie care spunea: „Oamenii care au fost la putere trebuie eliminaţi“. Eu am văzut în asta un anumit ecou al gîndirii bolşevice. Bolşevicii le refuzau unor categorii de oameni dreptul de a exista în viaţa publică. În acest sens, consider că responsabilitatea ta e mult mai mare decît cea a unui muncitor, a unui ţăran sau a unui om de afaceri. Pentru că eu întotdeauna le cer mai mult intelectualilor şi filozofilor. Şi consider că unor oameni de un asemenea fel nu trebuie să li se aducă acuze pentru viaţa pe care au dus-o în epoca comunistă. Dar tu, un remarcabil filozof, ai ştiut foarte bine cît de complicată a fost problema comunismului în România. Acel limbaj al generalizării anticomuniste a fost pentru mine inacceptabil. Acelaşi lucru l-am văzut în Polonia, în Rusia, în Cehoslovacia, în Bulgaria şi aşa mai departe. Am fost de multe ori atacat, am fost numit trădător pentru că m-am declarat împotriva decomunizării; dar astăzi, după 20 de ani, îţi spun sincer: am sentimentul că eu aveam dreptate, în ciuda faptului că mergeam împotriva curentului opiniei publice din Polonia. Dar poate că în asta constă destinul intelectualului: cîteodată trebuie să se declare împotriva majorităţii. N-am vrut să te jignesc, apreciez foarte mult opera ta, în Gazeta Wyborcza am publicat un eseu de-al tău. Însă există un paradox în toate acestea. Logica acuzei nu are sfîrşit: aici i-ai acuzat pe comunişti, Herta Müller te-a acuzat de conformism faţă de comunism. Iar eu consider că ambele afirmaţii au făcut o nedreptate.
Andrei Pleşu: Trebuie să spun ceva în apărarea prietenului meu Gabriel Liiceanu. N-am cum să n-o fac – noi sîntem un fel de Stan şi Bran, ne asociem prompt. El, atunci, în 1990, n-a vorbit despre comunişti în general, ci a vorbit despre categoria implicată direct într-o guvernare care dusese la rezultate dramatice. Dacă ar fi fost bolşevic, ar fi cerut arestarea sau executarea lor; or, el le-a cerut doar să stea deoparte, să nu fie tot în primul rînd. Le-a cerut doar o absenţă, nu le-a desfiinţat existenţa. Şi acel Apel către lichele a apărut imediat după 1989, cînd o exasperare generală a căpătat această formulare. Ca unul care îl cunoaşte, pot să spun că nu vrea sînge...
Adam Michnik: Pot să fiu de acord. În acel moment Gabriel nu a fost un bolşevic, a fost un menşevic.
