„Actriță sau model sau așa ceva...”

Cîntăreaţă? Nu. Marilyn Monroe n-a fost cîntăreaţă decît în sensul în care orice altă actriţă hotărîtă să-şi croiască un nume în Hollywood-ul anilor ’50 a fost în acelaşi timp şi cîntăreaţă. Probabil în acelaşi sens în care Johnny Depp este cîntăreţ pentru că s-a achitat admirabil de partitura din Sweeney Todd. Marilyn era perfect capabilă să cînte şi a făcut-o de fiecare dată cu panaş, integrînd în fiecare moment muzical un vîrtej de gesturi aproape electrice, care hipnotizau orice privitor, indiferent de sex. Avea voce, dar nu şi-a dorit niciodată să fie o cîntăreaţă. Ceea ce şi-a dorit ea a fost să fie actriţă. Şi după o suită de pelicule memorabile şi un efort titanic, a şi reuşit. Însă n-a fost niciodată mulţumită. Detaliile care ne amintesc astăzi de Marilyn – cîrlionţii de culoarea platinei, unduirea trupului său după o coregrafie aproape perfidă şi timbrul acela inconfundabil, care era capabil de a îngenunchea regi – sînt elemente inexistente în tinereţea lui Norma Jeane Baker, un periplu chinuitor prin orfelinate, o existenţă lipsită de afecţiune şi care nu părea să ducă nicăieri. Desigur, trăsăturile fizice îi trădau frumuseţea încă de pe atunci, însă postura, felul de a-şi purta trupul şi gestica sînt elementele profund studiate ale unei actriţe, menite să atragă atenţia asupra a ceea ce e dincolo de ele: vocea sa şi cuvintele pe care le rosteşte. 

În banalitatea fotografiei de nuntă, la căsătoria prematură cu neimpresionantul James Dougherty, Norma Jeane pare mai degrabă o variantă palidă a lui Judy Garland, neamintind mai deloc de Jean Harlow, cu care a fost comparată ulterior de nenumărate ori. Iar vocea sa de atunci? Un chiţăit care se împleticea încă din şcoală în bîlbîieli şi pe care s-a străduit din greu să-l învingă. Dar nu ai nevoie de o voce incredibilă pentru a poza. Iar cariera înfloritoare de model a lui Norma Jeane Dougherty n-a fost decît o dezmorţire a acelui atu care-i va dicta felul de a juca: o sexualitate naturală incomensurabilă, alimentată de un simţ al ludicului irezistibil. Norma Jeane şi-a coborît tonul în mod artificial, a început să articuleze excesiv cuvintele şi şi-a însuşit o rostire şoptită, aproape umedă, copiată la infinit de generaţiile care i-au urmat, devenind astfel Marilyn Monroe. Acestea erau armele de care s-a folosit pentru a escamota un complex de inferioritate covîrşitor. A învăţat să cînte pentru că avea nevoie de asta, iar în ’53 era suficient de bine pregătită încît să apară în Gentlemen Prefer Blondes. Deşi rolul ei de tînără ahtiată după avere nu avea motive să flateze pe nimeni, Marilyn a reuşit una dintre cele mai magnetice interpretări muzicale ale sale: „Diamonds Are a Girl’s Best Friend“. 

În mod previzibil, gesturile sale sînt aproape inseparabile de notele în sine, iar trilurile din introducere sînt surprinzătoare în momentul în care sînt comparate cu restul cîntecului. Versurile insinuante intonate languros, grav, cu accente neaşteptate declanşează un reflex erotic, dar, trecînd peste acestea, e imposibil să nu observi controlul suprem al interpretării. Modulaţia minoră din punctul culminant e executată impecabil, iar mişcările şerpuitoare în rochia roz mulată pe trup, printre rîurile de dansatori fascinaţi, întipăresc momentul în memorie. Sigur că sună familiar chiar şi pentru cine n-a văzut niciodată secvenţa. Era inevitabil ca Madonna să extragă toată energia posibilă din momentele cele mai bune ale lui Marilyn şi să o canalizeze spre exacerbarea propriei sexualităţi. Dar rolurile sale deplorabile în comparaţie cu cele ale lui Marilyn indică tocmai ceea ce îi lipseşte Reginei Pop. Nu sexualitatea, de care e aproape suprasaturată; nu frumuseţea, care pare că şi-a pierdut din importanţă în anii ’80; nu vocea, care în ciuda registrului restrîns surprindea uneori, ci controlul acela asupra propriului corp. Madonna a descoperit un cufăr doldora de fascinaţie, din care se auzea o voce seducătoare. L-a deschis şi înăuntru era Marilyn. A trecut apoi un sfert de secol şi Lady Gaga a redescoperit cufărul, doar că, de data aceasta, avea un iz de îngenuncheri nocturne şi imaginar oniric. L-a deschis şi înăuntru era Freddie Mercury. 

Diamante, iubire, Preşedinte 

Toţi aceşti artişti care au ştiut să-şi folosească la maximum înzestrările sînt cîntăreţi. Nu intrăm aici în dezbaterea muzicieni-muzicanţi. Cert este că modalitatea de exprimare aleasă de ei a fost muzica. Ceea ce nu e cazul la Marilyn. Un an după Gentlemen Prefer Blondes, ea a filmat There’s No Business Like Show Business, alături de Mitzi Gaynor, Donald O’Connor şi Ethel Merman, trei actori celebri pentru abilităţile lor muzicale. Dar n-a fost foarte încîntată de asta. După cum observa una din cunoştinţele sale apropiate, era inevitabil ca într-un rol atît de solicitant muzical Marilyn să fie eclipsată de Ethel Merman, aşa cum şi Merman ar fi fost spulberată dacă i s-ar fi dat rolul de seducătoare alături de Marilyn. Şi totuşi a ieşit bine. Însă nemulţumirea ei – ambiţia care era motorul întregii sale existenţe – n-a încetat s-o bîntuie nici măcar în ultimele sale clipe. 

În The Seven Year Itch, există o secvenţă care iese în evidenţă, însă nu în mod aşteptat. Nu e vorba despre celebrele cute albe ale rochiei deasupra aburilor care ţîşnesc din asfalt. În monologul plin de vinovăţie al soţului fidel jucat de Tom Ewell, care tocmai şi-a trimis soţia şi băiatul în vacanţă şi cade pradă inocenţei dezarmante a vecinei sale, interpretate de Marilyn, se strecoară o replică care aproape că dărîmă cel de-al patrulea zid: „E şi frumoasă fata. Pesemne că e actriţă sau model sau ceva...“ Nu cîntăreaţă. Şi e firesc ca aspectul ei aproape ideal să fie ceea ce o defineşte. Pînă la urmă, rolurile care au consacrat-o au fost de blondă tîmpă, şi a mai trecut o vreme pînă cînd Marilyn a atras atenţia criticilor pentru abilitatea sa de a juca. Momentul-cheie a fost Bus Stop, unde în mod ironic ea interpretează o cîntăreaţă de saloon care nu impresionează prin voce. „That Old Black Magic“, într-un accent adorabil de sud, e din nou exemplul acela de convergenţă a tuturor tertipurilor de care dispune o actriţă. Şi apoi, jazz. 

Comedia picantă alături de duoul magistral Jack Lemmon – Tony Curtis e probabil filmul cel mai cunoscut al lui Marilyn şi cel care i-a adus un Glob de Aur. La 33 de ani, vocea sa atinsese deja o maturitate, iar pasajele muzicale condimentate cu mici onomatopee jucăuşe din „I Wanna Be Loved By You“ sînt un soi de arhetip al interpretării sale muzicale. Dar apogeul avea să vină trei ani mai tîrziu, în cea mai tensionată perioadă a carierei sale. Something’s Got to Give – ultimul ei film din care au rămas doar frînturi de înregistrări – a fost un dezastru pentru Twentieth Century Fox. Obiceiul lui Marilyn de a întîrzia la filmări şi de a se pregăti ore în şir pentru o scenă era deja cunoscut la Hollywood, însă de data aceasta nu mai era vorba despre neglijenţă. Acuzînd o sinuzită, din 32 de zile de filmare Marilyn a ajuns pe platouri doar în 12. E drept că, în ciuda infecţiei sale, a avut îndrăzneala să apară într-o secvenţă provocatoare, renunţînd la costumul de baie de culoarea pielii, menit să confere iluzia nudităţii. Dar picătura care a umplut paharul şi care a dus la încetarea contractului cu Fox a fost decizia de a lipsi o zi doar pentru a călători la New York cu ocazia celei de-a 45 aniversări a Preşedintelui. 

În pofida complexului de inferioritate şi a traumelor din copilărie, care i-au trasat probabil soarta tragică, Marilyn era înarmată cu o perseverenţă neînfrîntă. Paradoxal, deşi cariera sa la Hollywood risca să se încheie subit, Marilyn era pe cale de a deveni o actriţă respectată, iar cursurile de la The Actors Studio contribuiseră deja la o perfecţionare a meşteşugului său actoricesc. Pe plan sentimental, căsniciile cu Joe DiMaggio şi Arthur Miller, deşi sfîrşite prematur, i-au permis să viseze că într-o bună zi ar putea deveni Prima Doamnă a Statelor Unite. „Happy Birthday Mr. President“ – de la ezitarea calculată de a urca pe scenă, la traseul sinuos pînă la podium, la rochia care mai mult dezvăluia decît să acopere, la gesturile care se transformaseră între timp din languroase în lascive, la timbrul cvasi-post-coital – e o culminare a seducţiei feminine. În Madison Square Garden, sub ochii vrăjiţi ai audienţei, Marilyn cîntă, însă nu virtuozitatea vocală este răspunzătoare pentru efectul asupra acesteia. Ci restul. 

Sebastian Ispas este jurnalist.