„Țară, țară, vrem...”
Prima observaţie: tema e primejdioasă – într-o zonă a ambivalenţei, solicită o atitudine, lesne de redus la un instantaneu tratat apoi cu vehemenţa specifică acestor discuţii. „Sentimentul de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor“ (DEX) operează în regimul suspiciunii, al excluderii.
Mi s-a spus de prea multe ori că trebuie să-mi iubesc Patria. N-am înţeles cum. „Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?“ – cred că am intuit „şantajul“ şi „diversiunea“ înainte de a cunoaşte termenii. Lipsa de subiect comun între „oamenii mari“ şi „cei mici“, între ideologie şi cetăţeni produce conversaţii jenante.
De la cinci ani mi-e dor de mare de la sfîrşitul pînă la începutul verii. Dar cum să „iubeşti“ geografia, fie şi „spirituală“? Revelaţia că sînt „de loc“ de pe Pămînt am avut-o cînd am ajuns prima oară la Paris: l-am luat în posesie, i-am bătut străzile pe umăr. O să le spunem cîndva ritos cetăţenilor unei galaxii „străine“: „Iubesc Pămîntul“?
Istoria? Am rămas cu o succesiune de încăierări, de răzmeriţe şi bătălii, una mai crîncenă decît alta. Citeam „la istorie“ după lectura din Jules Verne şi mă mira elogiul ferm adus unor domni înspăimîntători de regimul altminteri atît de prevenitor cu copiii, cum se putea vedea şi din revista Cutezătorii. Epitetul „naţional“ converteşte orice reper, canonic sau nu, în moaşte, în obiectiv ideologic de grad zero al culturii. Teatrul naţional, echipa naţională, ziar naţional, ştrandul republicii, biserica neamului, casa poporului – spiritul locului ipostaziat, dincolo de orice discuţie, dintr-o ridicolă spaimă de ridicol. Însuşi poetul naţional (un postromantic, sprinten la minte şi puţin bizar, cu o figură de vedetă care mi-l făcea simpatic) este (spre regretul meu) obiect de flecăreală în disputa naţională. Nu mă fac frate cu scriitori morţi, nu mă îndrăgostesc de portrete de manual, nu „iubesc“ lectura, ci „îmi place“ – „iubesc“, să ne-nţelegem, n-are sfera semantică a lui „j’aime“ şi „I love“. Sînt acasă în cîteva registre ale limbii române şi ale altor trei. Nu ştiu întotdeauna în care dintre ele citesc sau visez. Oare ce „iubesc“ cei, din ce în ce mai mulţi, crescuţi multilingv? Oare cum se scarpină astronauţii la nas? Mi se pare semnificativ că „ultimul poet suprarealist“ din România e încă în viaţă, deşi, de fiecare dată, la plecarea fiecărui bătrîn poet, aflăm că a fost ultimul: la 60 de ani după dezmembrare, suprarealismul nu e doar actual în locul acesta caracterizat de băşcălie, provocare şi nihilism infantil, ci pare să aibă chiar funcţia unei avansări în grad literar. Chiar faimoasa rezistenţă prin cultură a fost un fel de suprarealism: discursul „esopic“ era subversiv fiindcă mima nonsensul „de partid şi de stat“, ascundea şopîrle lexicale abracadabrante într-o sintaxă adesea aproape de definiţia clasică („întîlnirea dintre umbrelă şi maşina de cusut pe masa de disecţie“).
Simptome ale normalităţii ar fi nedumerirea şi exigenţa – nu destinderea, buna dispoziţie sfătoasă ori băşcălia incontinentă. Tentaţia de-a vedea răul e mare. Avem la toate răspunsuri simple, orice este automat „de două feluri“, dar ne plîngem de abuzul de stereotip. Sîntem noi înşine exemplul cel mai bun pentru propria critică. De fiecare dată cînd lucrurile par simple, caut să inventez măcar încă o categorie, nuanţe potrivite de gri între alb şi negru. Obligat să „trebuie“, refuz reflex.
Faţada obligatorie de „iubire“ e susţinută de somaţii cu datoria transcendentă. Loialităţile imaginare la ordin pe brigadă, odată acceptate ca „fireşti“, devin complicitate dispusă la orice compromis, tribalism şi falsă datorie. Afecţiunea devenită afectare, ataşamentul botezat „iubire“, ochii daţi peste cap – asta e imaginea mea despre retoricile care mă îndeamnă să iubesc o ţară, un lac, un puţ. Această vîscoasă încălcare a sferei intime în numele conceptului anacronic de „naţie“ serveşte interese care nu sînt ale cetăţenilor de rînd.
Sîntem încă în căutarea adevărului, în loc să fim deja ocupaţi cu însemnătatea lui (ca-n ţări cu o cultură generală fixată). Diverse grade de şovinism, crimele a trei-patru regimuri succesive, lovitura de stat din 1989 (care are drept act fondator execuţia jalnică a unui rege-măscărici), marota „disidenţei“ (n-ajunge doza de demnitate, se cer concepte-decoraţie), gogoriţele despre „înainte“ şi „după“ (cine e sau nu victimă, agent, provocator, delator, colonel – mărturi(sir)ile întîrziate, ameninţările încă actuale, judecăţile selective, greu de înţeles) – acesta e contextul în care etnicitatea este (re)chemată să joace un rol identitar, în care ne ameninţă recrudescenţa naţionalismelor – pe-aceste meleaguri somnolente politic, dar agile edilitar.
Vin mistreţii după lupi şi rinoceri, găinarii pe picior după delatori şi problema confuziei dintre ei nu-i încă rezolvată. Capra vecinului e victima unui complot. Sînt atîtea particularităţi neelucidate, învăluite ba în secret, ba în mit, ba în minciună. Cum să iubeşti ceva fără contur şi voce limpede, fără sens şi fără alt ideal decît acela de a conserva o „imagine“ inexistentă? Un manechin siliconat, suspect de la prima privire şi diletant pînă şi-n scorneli? Nicăieri în lume n-am simţit atîta furie în jur. Sîntem irascibili, de nevricale ne facem treaba atît de prost încît ne ieşim din minţi şi ne dăm reciproc lecţii răstite de bună purtare. Ne vărsăm oful în orice dialog. Fiecare literat cată să pună popreală pe vreun of, unii cumulează ofuri şi, cătrăniţi de inflaţia de spirit critic, îşi dispută jurisdicţia asupră-le. În România n-a rămas urmă de of liber (chiar şi acesta-i ocupat). Ocazional, vreun of sublimat în ONG chiar izbîndeşte nervos cîte ceva, dar indispoziţiile nu ţin destul, se succed rapid. Cum ştim, recursul la Caragiale e valabil (am fost şi la Berlin).
Căci totul (nu doar tonul) e impropriu: arhitectul dărîmă case şi inginerul montează concepte, filozoful face politică, politicianul face presă, jurnalismul, în schimb, nu-i nici o filozofie; doar bandiţii sînt bandiţi, orice-am face. Nimic nu-i dus pînă la capăt sau este dus dincolo de limite. Puţini ştiu să pună frîna la timp. Şi tocmai de-asta nu se pot ocupa şi de istorie, şi de salubritate, şi de economie, şi de filozofie, şi de politică. Şi nici nu vor.
„Vii din Lună“ – mi se spune. „Cine ţi-a băgat asta în cap?“ – ca şi cum aş fi prevăzut regulamentar cu pîlnie: recursul la acest argument a rămas ancorat în logica organizaţiei de pionieri. „Faci pe prostul“ – m-a acuzat un prieten, cînd repetam exaspera(n)t că nu pricep şi pace unul dintre numeroasele lucruri atît de lesne de neînţeles care se petrec pe-aici. Ne ştim de trei decenii şi atît acuzaţia lui, cît şi blocajul sau prostia mea sînt victorii tîrzii ale anormalităţii.
Dacă (mai) iubesc România? Cum adică? Aşa, cu gîdilături în plex? Fluturi în burtă? Cu răspunsuri aiurea şi cu zîmbet dus? Cu dat în gropi şi poticnit pe stradă? Cu draci şi năbădăi? Nu ştiu zău – dragă România, dacă-i vorba, dumneata ce ai de zis? Mă iubeşti?
Vlad A. Arghir este designer şi traducător.
Foto: V. Dorolți
