„Țară, țară, vrem...”

Vlad A. ARGHIR
Publicat în Dilema Veche nr. 374 din 14-20 aprilie 2011
„Țară, țară, vrem   ” jpeg

Prima observaţie: tema e primejdioasă – într-o zonă a ambivalenţei, solicită o atitudine, lesne de redus la un instantaneu tratat apoi cu vehemenţa specifică acestor discuţii. „Sentimentul de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor“ (DEX) operează în regimul suspiciunii, al excluderii.

Mi s-a spus de prea multe ori că trebuie să-mi iubesc Patria. N-am înţeles cum. „Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?“ – cred că am intuit „şantajul“ şi „diversiunea“ înainte de a cunoaşte termenii. Lipsa de subiect comun între „oamenii mari“ şi „cei mici“, între ideologie şi cetăţeni produce conversaţii jenante. 

De la cinci ani mi-e dor de mare de la sfîrşitul pînă la începutul verii. Dar cum să „iubeşti“ geografia, fie şi „spirituală“? Revelaţia că sînt „de loc“ de pe Pămînt am avut-o cînd am ajuns prima oară la Paris: l-am luat în posesie, i-am bătut străzile pe umăr. O să le spunem cîndva ritos cetăţenilor unei galaxii „străine“: „Iubesc Pămîntul“? 

Istoria? Am rămas cu o succesiune de încăierări, de răzmeriţe şi bătălii, una mai crîncenă decît alta. Citeam „la istorie“ după lectura din Jules Verne şi mă mira elogiul ferm adus unor domni înspăimîntători de regimul altminteri atît de prevenitor cu copiii, cum se putea vedea şi din revista Cutezătorii.  Epitetul „naţional“ converteşte orice reper, canonic sau nu, în moaşte, în obiectiv ideologic de grad zero al culturii. Teatrul naţional, echipa naţională, ziar naţional, ştrandul republicii, biserica neamului, casa poporului – spiritul locului ipostaziat, dincolo de orice discuţie, dintr-o ridicolă spaimă de ridicol. Însuşi poetul naţional (un postromantic, sprinten la minte şi puţin bizar, cu o figură de vedetă care mi-l făcea simpatic) este (spre regretul meu) obiect de flecăreală în disputa naţională. Nu mă fac frate cu scriitori morţi, nu mă îndrăgostesc de portrete de manual, nu „iubesc“ lectura, ci „îmi place“ – „iubesc“, să ne-nţelegem, n-are sfera semantică a lui „j’aime“ şi „I love“. Sînt acasă în cîteva registre ale limbii române şi ale altor trei. Nu ştiu întotdeauna în care dintre ele citesc sau visez. Oare ce „iubesc“ cei, din ce în ce mai mulţi, crescuţi multilingv? Oare cum se scarpină astronauţii la nas? Mi se pare semnificativ că „ultimul poet suprarealist“ din România e încă în viaţă, deşi, de fiecare dată, la plecarea fiecărui bătrîn poet, aflăm că a fost ultimul: la 60 de ani după dezmembrare, suprarealismul nu e doar actual în locul acesta caracterizat de băşcălie, provocare şi nihilism infantil, ci pare să aibă chiar funcţia unei avansări în grad literar. Chiar faimoasa rezistenţă prin cultură a fost un fel de suprarealism: discursul „esopic“ era subversiv fiindcă mima nonsensul „de partid şi de stat“, ascundea şopîrle lexicale abracadabrante într-o sintaxă adesea aproape de definiţia clasică („întîlnirea dintre umbrelă şi maşina de cusut pe masa de disecţie“). 

Simptome ale normalităţii ar fi nedumerirea şi exigenţa – nu destinderea, buna dispoziţie sfătoasă ori băşcălia incontinentă. Tentaţia de-a vedea răul e mare. Avem la toate răspunsuri simple, orice este automat „de două feluri“, dar ne plîngem de abuzul de stereotip. Sîntem noi înşine exemplul cel mai bun pentru propria critică. De fiecare dată cînd lucrurile par simple, caut să inventez măcar încă o categorie, nuanţe potrivite de gri între alb şi negru. Obligat să „trebuie“, refuz reflex. 

Faţada obligatorie de „iubire“ e susţinută de somaţii cu datoria transcendentă. Loialităţile imaginare la ordin pe brigadă, odată acceptate ca „fireşti“, devin complicitate dispusă la orice compromis, tribalism şi falsă datorie. Afecţiunea devenită afectare, ataşamentul botezat „iubire“, ochii daţi peste cap – asta e imaginea mea despre retoricile care mă îndeamnă să iubesc o ţară, un lac, un puţ. Această vîscoasă încălcare a sferei intime în numele conceptului anacronic de „naţie“ serveşte interese care nu sînt ale cetăţenilor de rînd.

Sîntem încă în căutarea adevărului, în loc să fim deja ocupaţi cu însemnătatea lui (ca-n ţări cu o cultură generală fixată). Diverse grade de şovinism, crimele a trei-patru regimuri succesive, lovitura de stat din 1989 (care are drept act fondator execuţia jalnică a unui rege-măscărici), marota „disidenţei“ (n-ajunge doza de demnitate, se cer concepte-decoraţie), gogoriţele despre „înainte“ şi „după“ (cine e sau nu victimă, agent, provocator, delator, colonel – mărturi(sir)ile întîrziate, ameninţările încă actuale, judecăţile selective, greu de înţeles) – acesta e contextul în care etnicitatea este (re)chemată să joace un rol identitar, în care ne ameninţă recrudescenţa naţionalismelor – pe-aceste meleaguri somnolente politic, dar agile edilitar.

Vin mistreţii după lupi şi rinoceri, găinarii pe picior după delatori şi problema confuziei dintre ei nu-i încă rezolvată. Capra vecinului e victima unui complot. Sînt atîtea particularităţi neelucidate, învăluite ba în secret, ba în mit, ba în minciună. Cum să iubeşti ceva fără contur şi voce limpede, fără sens şi fără alt ideal decît acela de a conserva o „imagine“ inexistentă? Un manechin siliconat, suspect de la prima privire şi diletant pînă şi-n scorneli? Nicăieri în lume n-am simţit atîta furie în jur. Sîntem irascibili, de nevricale ne facem treaba atît de prost încît ne ieşim din minţi şi ne dăm reciproc lecţii răstite de bună purtare. Ne vărsăm oful în orice dialog. Fiecare literat cată să pună popreală pe vreun of, unii cumulează ofuri şi, cătrăniţi de inflaţia de spirit critic, îşi dispută jurisdicţia asupră-le. În România n-a rămas urmă de of  liber (chiar şi acesta-i ocupat). Ocazional, vreun of sublimat în ONG chiar izbîndeşte nervos cîte ceva, dar indispoziţiile nu ţin destul, se succed rapid. Cum ştim, recursul la Caragiale e valabil (am fost şi la Berlin).

Căci totul (nu doar tonul) e impropriu: arhitectul dărîmă case şi inginerul montează concepte, filozoful face politică, politicianul face presă, jurnalismul, în schimb, nu-i nici o filozofie; doar bandiţii sînt bandiţi, orice-am face. Nimic nu-i dus pînă la capăt sau este dus dincolo de limite. Puţini ştiu să pună frîna la timp. Şi tocmai de-asta nu se pot ocupa şi de istorie, şi de salubritate, şi de economie, şi de filozofie, şi de politică. Şi nici nu vor. 

„Vii din Lună“ – mi se spune. „Cine ţi-a băgat asta în cap?“ – ca şi cum aş fi prevăzut regulamentar cu pîlnie: recursul la acest argument a rămas ancorat în logica organizaţiei de pionieri. „Faci pe prostul“ – m-a acuzat un prieten, cînd repetam exaspera(n)t că nu pricep şi pace unul dintre numeroasele lucruri atît de lesne de neînţeles care se petrec pe-aici. Ne ştim de trei decenii şi atît acuzaţia lui, cît şi blocajul sau prostia mea sînt victorii tîrzii ale anormalităţii.

Dacă (mai) iubesc România? Cum adică? Aşa, cu gîdilături în plex? Fluturi în burtă? Cu răspunsuri aiurea şi cu zîmbet dus? Cu dat în gropi şi poticnit pe stradă? Cu draci şi năbădăi? Nu ştiu zău – dragă România, dacă-i vorba, dumneata ce ai de zis? Mă iubeşti?

Vlad A. Arghir este designer şi traducător.

Foto: V. Dorolți

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.

Adevarul.ro

image
Destinul trist al Prinţesei Aiko a Japoniei, numită „Cea mai singură prinţesă din lume"
Fiica Împăratului Naruhito trăieşte izolată şi, deşi unii cred că are o existenţă privilegiată, viitorul nu sună bine, în niciuna dintre variantele acceptate de Palat.
image
Un șofer care a sărit la bătaie cu bâta, pus la respect de victimă VIDEO
În baza datelor strânse de polițiști, șoferul a fost reţinut, urmând a fi prezentat magistraţilor cu propunere legală.
image
Cele mai bune trei alimente pe care să le consumi dimineața. Sunt sățioase și nutritive
Micul dejun nu este o masă obligatorie, nu este necesară tuturor. De fapt, e chiar mai indicat să sari peste micul dejun decât să consumi ceva nesănătos. Ideal este să începi ziua cu ceva ușor, nutritiv și sățios.

HIstoria.ro

image
Apogeul și căderea lui Ernest Urdăreanu, favoritul regelui Carol al II-lea
Odată cu sfârșitul domniei Regelui Carol al II-lea, și-au pierdut pozițiile de la Curte și marii săi demnitari. Urdăreanu însă a fost singurul dintre aceștia ales de fostul suveran pentru a-l însoți într-un exil care s-a dovedit definitiv.
image
Prosecco și Macarons, două produse care au cucerit întreaga lume și altele din bucătarie
Radio România Cultural și Revista Historia, prin vocea Danielei Ivanov, vă aduc un proiect cultural inediat „Povești parfumate”.
image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.