Trei pașapoarte pentru Patria mea

Maiakovski avea un poem despre cît de mîndru e el cu paşaportul sovietic. Am simţit acea mîndrie cînd eram mic, mestecînd gumă mai tare decît cauciucul, bînd suc din borcane de trei litri şi purtînd în piept insigna de pionier cu chipul lui Vladimir Ilici, mic şi blond. Eram cei mai tari din Univers şi în apogeul Războiului Rece eu mă întrebam de ce nu scufundăm odată America. Dacă nu s-ar fi prăbuşit Uniunea Sovietică ca o roşie stricată, noi am fi fost o generaţie de descreieraţi, de demenţi clonaţi.

Dar am ratat paşaportul sovietic – al treilea, sau primul, din viaţa mea; nu mi-a părut rău – pentru că imediat în adolescentul din mine de atunci s-a trezit alt sentiment – mîndria de a fi român. 

Îmi amintesc cum mi-am făcut singur un tricolor. Aveam doar material roşu şi alb. Aşa că am vopsit materialul alb în albastru şi galben şi a ieşit o frumuseţe de drapel. Pe care l-am pus pe casă. Îl am şi acum undeva în podul casei părinţilor mei. Mîndria s-a modificat, din păcate, în neputinţă, în umilire – în destin. „Eu vă vreau“ a fost mai complicat decît la Lăpuşneanu. Statul român m-a umilit de nenumărate ori, în nenumărate feluri. A fi român din Basarabia însemna a fi „frate“. „Frăţismul“ din start înseamnă ceva diferit.

Român, dar basarabean. Din cauza asta am fost expulzat din România, pentru şedere ilegală. A fost nevoie de o petiţie ca să devin cetăţean român. Pentru că statul român nu se uita la dosarul meu de redobîndire a cetăţeniei. E povestea paşaportului meu românesc. O prea lungă poveste.

Între paşaportul sovietic şi cel românesc se află paşaportul moldovenesc. Albastru, senin. Cu paşaportul moldovenesc ies din R. Moldova. În România intru cu cel românesc. Altfel aş putea fi expulzat şi din Moldova, ca român din România. Era cît pe ce s-o păţească Moni, soţia mea. Moldoveanul din mine încă are interdicţie în România. A mai rămas jumătate de an, pînă la „ispăşirea pedepsei“.

Patria mea e România. Aşa cum e şi pentru alte milioane de basarabeni. Aşa cum scrie pe sute de ziduri – Moldova e România. Cît despre state – nu există aşa stat. Statul nu sîntem noi – asta se vede şi în Moldova, şi în România. Nu doar se vede, dar se şi simte. Statul de care ţinem noi nu există şi nu cred că va exista vreodată. Dar asta nu mă împiedică să-l iubesc.

Noi sîntem oamenii pentru care România însemnă acelaşi lucru. Şi nu ştiu de ce – înainte de a ne gîndi că visăm – noi simţim la fel.

Toată România a ieşit pe stradă după 7 aprilie, ca semn de solidaritate faţă de tinerii ucişi sau maltrataţi de poliţia moldovenească după proteste. Nu mai e cazul să spun că şi basarabenii ar fi ieşit pe stradă dacă s-ar fi întîmplat ceva similar în România (Doamne fereşte!). Nimeni dintre noi nu simte că sîntem „fraţi“. Sîntem pur şi simplu români. Şi între noi nu există poduri. Nici măcar „de flori“.

Patria mea se întinde între Antoneşti şi Tomeşti. Am două buletine. Două paşapoarte. Şi o singură ţară.  

După mulţi ani de bătaie de joc, ultima oară cînd am trecut „podul de flori“  vameşii s-au comportat normal. Adică – nu m-au întors. Nu mi-au spus că am primit cetăţenia „din greşeală“. Nu m-au dezbrăcat. Nu mi-au zis că dacă fumez înseamnă că-i jignesc. Nu s-au luat de capul meu („Te crezi şmecher, dacă eşti tuns la zero?“). Acum m-au întrebat doar unde plec. E o întrebare pe care ţi-o pun de obicei prietenii. Cine ştie, poate că e timpul ca vameşii între Moldova şi România să fie prietenii noştri. 

Iar răspunsul la întrebarea lor unde plec e unul singur: acasă.

Alexandru Vakulovski este scriitor. Cea mai recentă carte a sa, 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană, a apărut la Editura Cartier.