Creştinismul răsăritean şi datoria faţă de modernitate

Publicat în Dilema Veche nr. 376 din 28 aprilie - 4 mai 2011
Creştinismul răsăritean şi datoria faţă de modernitate jpeg

Există adepţi ai secularizării tari care declară că, prin tipul ei spiritual şi prin destinul ei istoric, ortodoxia ar fi o frînă în calea europenizării (post)moderne a societăţii româneşti. Înalta moştenire spirituală a creştinismului răsăritean, masiva lui prezenţă în civilizaţia locului ar fi, după ei, de marginalizat, dacă nu de uitat. Icoanele în spaţiul public li se par un semn de fundamentalism, un atac la adresa libertăţii de convingere. Dar ce vom face atunci cu bisericile? se întreba Francisca Băltăceanu la dezbaterea Dilemei vechi despre „întîlnirea religiilor“. Le vom muta, le vom încercui cu blocuri pentru ca spaţiul public să apară impecabil secularizat, iar oraşele să-şi piardă orice urmă de trecut? Devotate ideologiei lor, asemenea voci trec uşor peste principiul pluralismului, fiindcă atunci cînd e vorba să apere libertatea de manifestare publică a convingerii, şi-o apără numai pe a lor. Cînd judecă raportul între ortodoxie şi modernitate, ele îşi arată insensibilitatea nu numai faţă de substanţa religiosului, ci în primul rînd faţă de poziţia multor concetăţeni ai lor.

Dar există şi oameni care, angajaţi religios, membri ai Bisericii, familiari cu tradiţia ei spirituală şi intelectuală, susţin dinăuntrul credinţei lor libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă, pluralismul, democraţia. Ei găsesc că aceste principii pot fi din plin înţelese şi pledate în orizontul creştinismului răsăritean, că îşi pot găsi acolo îndreptăţire superioară. Li se pare desigur întemeiat ca Biserica să-şi rostească criticile faţă de ceea ce, în societatea românească, îi apare drept dezordine, uitare a reperelor spirituale. Dar aşteaptă ca ea să o facă de pe poziţia unei modernităţi înţelese şi asumate. 

André Scrima remarca în numeroase rînduri că ortodoxia este de o ireductibilă modernitate verticală căci se păstrează contemporană cu sensul Originii absolute, neîncetînd să-i sondeze adîncimea interioară. Dar tocmai fidelitatea faţă de Origine, faţă de radiaţia Logos-ului divin, a cărui economie îmbrăţişează toate epocile, îi solicită ortodoxiei, spunea el, o „credinţă creatoare“. O solicită, o angajează să privească fiece epocă drept teren în care ea să-şi exercite şi să-şi dovedească modernitatea verticală. 

Modernitatea tîrzie – cu separarea dintre Biserică şi Stat, cu accentul ei pe pluralism, cu statura atît de înaltă acordată individului – nu are ea destule date de care creştinismul răsăritean ar putea profita? Nu determină ea instituţia credinţei să-şi recupereze libertatea faţă de instituţiile terestre, să fie în dialog, dar nu în amestec cu ele? Nu îndeamnă ea credinţa să mizeze în primul rînd pe conştiinţa persoanei, iar nu pe conformism şi colectivism religios? Modernitatea tîrzie nu solicită oare, poate mai mult ca alte epoci, puterea de a discerne între categoriile credinţei şi cele socioistorice?  

Faţă de acest potenţial al modernităţii tîrzii, Bisericile răsăritene nu arată însă prea mult entuziasm. Îl afirmă retoric, îl argumentează teologic, dar nu îl pun în practică decît determinate de atmosfera socială ori de politica Statului. La seminarul „Pentru o democraţie a valorilor“, pe care l-a organizat la New Europe College în 2001, Teodor Baconsky menţiona, de pildă, tema încă susţinută de Biserică a „poporului român născut creştin“, naturaliter christianus, conceput drept „unitate compactă“ ce şi-ar păstra calitatea religioasă independent de curgerea istoriei şi de apartenenţele sau opţiunile individuale. Problemele diversităţii, arăta el, rămîn netematizate în discursul oficial ecleziastic: atît diversitatea religioasă ori de convingere a cetăţenilor români, cît şi diversitatea internă a ecclesiei: „intelectualii – purtători inevitabili ai unei conştiinţe critice – se află la marginea, dacă nu cumva în afara Bisericii. Dacă BOR rămîne pe terenul ideologic pe care stă acum, ea riscă să intre în conflict cu practicile şi normele oricărei democraţii funcţionale...“ 

Dar BOR nu ajunge să intre în conflict cu democraţia, ci o preia lent şi selectiv, cu reticenţe faţă de logica ei integrală. „Biserica a încurajat democraţia“, spunea altundeva Teodor Baconsky (Turn înclinat, 2007, p. 18), „dar nu s-a grăbit să contribuie la consolidarea ei pentru că democraţia avea ca pandant secularizarea“. Totuşi, după o împotrivire de cîţiva ani, BOR a cedat exigenţelor Statului laic şi a acceptat o Lege a cultelor în care să figureze nu drept Biserică naţională, ci doar larg majoritară. Factor activ al ecumenismului, distins teolog, rostind principiul pluralist al unei societăţi democratice, ÎPF Patriahul Daniel a reluat proiectul Catedralei care, pe site-ul oficial al Patriarhiei, continuă să poarte numele de „Catedrala Mîntuirii Neamului“. Degeaba a protestat preşedintele Ordinului Arhitecţilor, Şerban Sturdza, împotriva lipsei de concurs public pentru un asemenea edificiu. Degeaba oameni de cultură au arătat ce paseistă, ce lipsită de valoare arhitectonică e soluţia aleasă în cele din urmă de Biserică pentru a se reprezenta pe sine. E drept că BOR organizase concursuri unde modelul inovator al echipei lui Augustin Ioan fusese premiat, dar în cele din urmă, ea a preferat totuşi să susţină un proiect care – teologic vorbind – e discutabil, care artistic vorbind e tradiţionalist. Dezbaterile din societatea civilă şi din presă, opiniile intelectualilor – fie ei experţi şi credincioşi – nu au contat pînă la urmă.

Căci pentru mulţi responsabili ai Bisericii, poporul eclezial nu se află numai în continuitate cu cel naţional. El se reduce la poporul „de rînd“, la omul simplu, considerat a-şi trăi credinţa „fără complicaţii“. Această concepţie e nerealistă, căci în lumea informaţiei furibunde şi a circulaţiei libere, aproape nimeni nu îşi mai practică în mod idilic, neinventiv, credinţa. Pe de altă parte, identificarea e contraproductivă. Făcînd din intelectuali o categorie nerelevantă pentru sine, Biserica nu îşi contrazice doar capacitatea de a integra toate vocaţiile şi înzestrările umane. Ea poate aluneca spre populism, stil arhaizant, mîndrie cantitativă, suficienţă. Îşi anemiază posibilitatea unui examen lucid asupra ei înseşi şi a timpului de faţă; poate împiedica întîlnirea între teologie şi cultura laică înaltă; îşi diminuează posibilitatea de a avea în spaţiul public o prezenţă iradiantă, formatoare. Printre punctele ce se pot reproşa Bisericii, Mihail Neamţu numea de curînd „fixarea pe comunitarism rural, ignorarea trufaşă a contribuţiei cărturarilor creştini la dezbaterea publică“ (Zeitgeist, 2010, p. 345). Într-un studiu comparativ asupra eforturilor de reformă pe care Bisericile din Apus şi Răsărit le-au făcut în secolul al XX-lea, Ioan I. Ică spunea de-a dreptul: „Naţionalismul şi tradiţionalismul conservator au avut drept corolar descurajarea unei reflecţii autocritice, filozofice şi istorice susţinute şi a unei confruntări cu modernitatea... Potenţialul spiritual al creştinismului ortodox riscă să fie sufocat şi deviat spre forme secularizate de tip folcloric şi pietist, lipsite de relevanţă teologică, socială şi istorică“ (în volumul colectiv Pentru un creştinism al noii Europe, 2007, p. 87).

În ce priveşte buna respiraţie a creştinismului răsăritean în modernitate, există însă şi lucruri încurajatoare. Prin cîţiva intelectuali a apărut un alt mod de a vorbi despre credinţă. Cu eleganţă şi obiectivitate, participativ şi riguros, ei ne propun atît rafinamentele de gîndire spirituală pe care le-a produs credinţa, dar şi analize necomplezente privind starea socioculturală a religiei ori manipulările ei ideologice. Teodor Baconsky, Ioan I. Ică, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Virgil Ciomoş sau mai tinerii Marius Lazurca, Mihail Neamţu, Bogdan Tătaru-Cazaban, Petre Guran, Mirel Bănică – alături de alţii – îşi aduc, fiecare, competenţele şi talentul în dezbaterea modernă pe temele credinţei. Dacă oficialii ecleziastici ignoră îndeobşte astfel de voci, ele se aud totuşi în societatea mare din care fac parte şi membrii Bisericii. Şi treptat pot produce un nou stil de expresie publică pentru ortodoxie.

De la Paşti la Cincizecime, prin învierea lui Christos şi revărsarea Duhului, ortodoxia îşi trăieşte intensificat „modernitatea verticală“. Înaintează liturgic şi noetic în misterul prezentului divin. Nu ar fi firesc ca această modernitate verticală să-şi afle forme moderne de prezenţă în cultură şi în spaţiul public?

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.

Foto: V. Dorolţi

marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.
index jpeg 8 webp
Părinți la judecată
Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri!
p 13 sus Universitatea Babes Bolyai WC jpg
Aș fi fost o exigentă profă de mate
Se spune despre anumite telefoane care îți schimbă viața că ții minte cu precizie detaliile momentului în care te-au găsit.
index jpeg 5 webp
Cîteva ocazii
Oi fi ratat astfel ultima șansă să primesc o ofertă de „muncă cinstită”?
p 14 986 t blocat in propriul film jpg
Blocat în propriul film
Ajung acasă și deschid calculatorul, scriind Andrei Cătălin Băleanu.
Rue Campo Formio   Paris XIII (FR75)   2021 06 29   1 jpg
Oameni ca mine
Mai toate amintirile se mătuiesc fără să se șteargă, chiar dacă știu că odată au fost bune.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîne iubirea
„Koi no yokan” este un termen folosit pentru a desemna un fel de „premoniție a iubirii”.
985 t 10 Ilustratie de Jules Perahim jpg
„Și nu mă înșel în privința asta”
Un obiect manufacturat rătăcit în montura metalică a unei cărți

Adevarul.ro

image
Singura fabrică românească de ciocolată și-a cerut insolvența
În perioada de glorie, fabrica producea 2.000 de tone de ciocolată pe an. Unul dintre sortimente a fost premiat cu medalia „Marca de Aur“.
image
Fanii lui David Attenborough, dezgustați de scenele din cel mai recent documentar: „Nu voiam să văd asta”
Ultimul episod al documentarului TV Wild Isles, al cercetătorului David Attenborough, a trezit repulsie în unii telespectatori.
image
De ce sunt finlandezii cei mai fericiți oameni din lume
Românii sunt mai fericiți față de anul trecut, potrivit World Happiness Report, care arată că ţara noastră a urcat 4 locuri în acest top. Cea mai fericită ţară, din cele 137 câte au fost incluse în clasament, rămâne Finlanda.

HIstoria.ro

image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.
image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
image
Întâlnirea dintre Carol al României și Elena a Greciei şi Danemarcei
După despărţirea de Ioana Zizi Lambrino, principele moştenitor Carol e trimis într-o călătorie în jurul lumii, însoţit de colonelul Nicolae Condeescu.