România pe masa de disecție
- argument -
Nu cred că e zi în care să nu citim sau să auzim vreo remarcă legată de locul ăsta. De cît de putred e totul aici, de cît de tare ne-a dezamăgit, de cum ne serveşte dimineaţa, la prînz şi seara motive nenumărate să plecăm fără să ne mai uităm înapoi.
Cînd, însă, cutremurul loveşte îndepărtata Japonie, imediat ne întrebăm dacă nu cumva o să ne zguduie şi pe noi. Şi dacă da, ce se va întîmpla? Decretăm o catastrofă ca fiind majoră doar dacă printre victimele ei se află rătăcit şi un român. Brusc, apartenenţa contează. E forma tabloidizată a empatiei. Felul în care ne exprimăm solidaritatea şi strîngem rîndurile. Atunci ne uităm ca prin farmec nemulţumirile şi, precum uleiul, se ridică la suprafaţă sentimentalismul. Mi s-a spus de nenumărate ori că numai noi avem o relaţie atît de tensionată cu ţara în care trăim. Că aici lucrurile nu s-au aşezat, iar noi am rămas aceiaşi fii (şi fiice) veşnic revoltaţi. Pentru un străin care vede cîtă energie consumăm în a ne privi în oglinzi cît mai mari şi mai necruţătoare e de-a dreptul de neînţeles. Tot timpul vorbim despre cum sîntem. Nu obosim niciodată şi ne ambalăm peste măsură. Cred că e un semn cît se poate de clar că iubim cu aceeaşi măsură cu care detestăm metehnele şi spiritul dezlînat al locului. Pe noi înşine, în cele din urmă.
De aceea mi s-a părut îndreptăţită o discuţie despre cum ne mai raportăm la România. Purtată cu sinceritate, cu cinism şi, de ce nu, cu ironie. În care să punem pe masă şi bunele, şi relele.
Dar, ca întotdeauna cînd trebuie să vorbeşti despre tine şi nu despre lucruri generale, poziţia nu se dovedeşte a fi una foarte confortabilă. Aşadar, le mulţumesc invitaţilor mei pentru textele pe care le-au scris pentru acest grupaj. Pentru că şi-au suflecat mînecile, au luat bisturiul şi au tăiat în carne vie. M-a interesat, de asemenea, părerea unor artişti din diverse zone, care fac proiecte şi relaţionează la alt nivel cu lumea românească.
Am aflat că ne situăm undeva între Românii au talent, obsesia pentru imaginea noastră în afară, bancul din textul lui Radu Pavel Gheo, lecţia de patriotism sub cerul liber ţinută de un homeless american despre care povesteşte Lucian Dan Teodorovici, kafkienele demersuri ale lui Alexandru Vakulovski de a obţine un paşaport românesc, patriotismul clişeistic din manualele de şcoală, remarca „Faci pe prostul“ pe care o primeşte tot timpul cineva care a trăit şi în altă parte atunci cînd nu pricepe lucruri atît de lesne de înţeles care se petrec pe-aici, gesturile mici, dar importante, în care crede Vlad Petreanu. Şi multe altele.
