Șansele celor de acasă

„În nici un caz nu m-aş întoarce să stau acolo. Mai merg din cînd în cînd să îi văd pe ai mei, dar după două zile mor de plictiseală. Parcă stă timpul în loc în oraşul ăla, nu se întîmplă nimic şi nu ai nimic de făcut. Ai să vezi, după o vreme în Bucureşti nici tu n-o să mai ai chef să mergi înapoi.“ A fost prima discuţie cu unul dintre noii colegi în zilele în care încercam să mă acomodez cu proaspătul meu loc de muncă din Capitală. Se întîmpla cu doar cîţiva ani în urmă, veneam din Ştei, un orăşel din celălalt capăt de ţară, cu un „popas“ la Deva, oraş simţitor mai mare, reşedinţă de judeţ. Ştiam în Bucureşti cîteva dintre clădirile importante – Ateneul, Intercontinentalul şi Teatrul Naţional, Casa Presei, magazinul Unirea –, dar fără să am habar cum se poate ajunge de la una la cealaltă, şi abia începeam să învăţ ruta autobuzului 205, care mă aducea dimineaţa la serviciu. Colegul meu era din Piteşti şi părea să vorbească serios. Eu eram convins în acel moment că nu mă plictisisem deloc unde trăisem pînă atunci, că, în general, făcusem chestii interesante şi că aveam în ambele locuri cîte o gaşcă de prieteni absolut valabili. Eh, şi că nu plecasem de acolo alungat de lipsa de perspective dintr-un oraş mic, ci, pur şi simplu, pentru că se ivise o ocazie neaşteptată. Oare? 

Cristi şi Adi sînt azi bărbaţi în toată firea, încărcaţi cu responsabilităţile unor capi de familie şi care încearcă să glumească atunci cînd vine vorba despre problemele legate de calviţie. Am copilărit împreună, iar ei, după absenţa motivată din timpul armatei şi a anilor de facultate, s-au întors în Ştei. Tocmai de aceea, nu le-am dat numele real. Ştiţi cum e, oraşul este mic, lumea vorbeşte, şefii sînt neînţelegători uneori şi chiar nu-i acum momentul să te trezeşti fără serviciu. Ne leagă o perioadă minunată, în care am hălăduit pe dealurile din jurul oraşului, am făcut baie la ştrand şi în Crişu Negru şi am pescuit în lacul „de la nebuni“. În vremurile de acum nu e politically correct să zici aşa ceva, dar pe atunci nimeni nu-i spunea altfel uimitorului luciu de apă din apropierea Spitalului de Psihiatrie. Ne-am înghesuit la coadă la bilete la Cinematograful „7 Noiembrie“ şi am ţopăit pe „The final countdown“ a lui Europe în discotecile din cantinele celor două licee industriale. Ne despărţeau doar simpatiile sportive, ţineam care cu Minerul, care cu Oţelul. Ştiu că sună oarecum fals-idilic, dar pe atunci chiar ne bucuram din plin de fiecare zi petrecută în oraşul nostru.  

Acum, Cristi e bugetar. Stă într-un birou înghesuit, i-au tăiat salariul, şi aşa mic, şi spune că şeful lui e naşpa. Vorbim des, dar nici unul nu aduce vorba de visurile de odinioară. Într-un timp, întrebam ce mai e nou şi ce mai fac unii şi alţii, însă am renunţat după ce Cristi mi-a răspuns scurt, de cîteva ori: „Habar n-am“. Cred că nu îi place cum s-a schimbat oraşul în ultimii ani, poate nici tipii care, între un drum în Italia şi unul în Spania, trec în viteza a doua prin centru la volanul unor BMW-uri din 1996. Aud însă cum i se înviorează vocea cînd vorbim despre natură. Despre dealurile molcome din jurul oraşului, despre livezi şi despre pădurea ruginie de toamnă. Şi mai ales despre Apusenii care sînt la o aruncătură de băţ şi care îl atrag pe Cristi ca un magnet. „Ştii, sînt foarte liniştit aici şi vreau să îmbătrînesc frumos, umblînd pe munţi.“  Mi-a spus lucrul acesta o singură dată, mai demult, şi de atunci mi-am tot pus întrebarea dacă, lui Cristi, Şteiul i-a oferit o şansă sau i-a luat una. Dacă l-a înfrînt cu salariul de nimic pe care i-l oferă, cu lipsa cronică a apei calde şi a căldurii, cu închiderea singurului cinematograf, cu drumurile pline de gropi şi cu „mall-ul“ lui de fiţe – tarabele cu haine second-hand din piaţa de zarzavaturi. Sau, poate, i-a oferit şansa de a-şi vedea împlinită pasiunea nebună pentru muntele la poalele căruia trăieşte. Nu am un răspuns la această întrebare.  

Cu Adi, lucrurile sînt mai simple. Are job la un patron care l-a trimis în străinătate la cursuri de grafică pe calculator şi lucrează pe un computer supermeseriaş. Mi-au sclipit ochii cînd l-am văzut într-o poză de pe Facebook, unde Adi e foarte activ şi a postat o mulţime de fotografii frumoase. Cu soţia şi fetiţa la plimbare, cu maşina lui japoneză la spălat, cu locurile prin care şi-a petrecut vacanţele. Şi cu prietenii. Mulţi prieteni tineri, toţi afişînd numele Şteiului în capul paginii personale de pe site-ul de socializare. Şi ei sînt dintre cei care trebuie luaţi în considerare cînd e să răspundem la întrebarea dacă provincia le oferă ceva tinerilor. Eu am stat în Ştei, am trecut pe la Deva şi acum locuiesc în Bucureşti. Aş fi tentat să spun că mi s-a oferit în fiecare dintre aceste locuri o şansă şi a depins doar de mine ca acea şansă să şi fie de partea mea. Sună însă cam prea „ca la manual“ şi, în plus, nici acum nu îmi dau seama dacă acel coleg al meu din Piteşti a avut sau nu dreptate.

Dan Horaţiu Popa este jurnalist, redactor-şef adjunct la cotidianul Adevărul de seară.