Măcățel şi adevărata putere a cuvintelor
Pe Măcăţel am găsit-o, acum vreo opt ani, abandonată în faţa porţii – poveste, cred, cu nimic diferită de a mai tuturor maidanezilor deveniţi cîini de curte şi/sau apartament. Fiindcă era tare mică (o plimbam ţinînd-o, efectiv, în palmă), am decis s-o luăm în îngrijire „doar pentru vreo două săptămîni“, urmînd ca între timp să-i găsim un stăpîn; însă ca, probabil, în majoritatea situaţiilor, săptămînile s-au făcut luni, apoi ani, timp în care prin şi pe lîngă casa noastră s-au mai strîns o groază de animale (azi mai avem o căţeluşă şi circa şapte pisici); dar Măcăţel rămîne – sau, mă rog, e evident că ea aşa se consideră/comportă – un fel de şefă a micului şeptel.
Cît despre nume, care, sînt de acord, poate să pară ciudat: cum o adoptasem provizoriu, am hotărît că va cădea în sarcina viitorului, adevăratului stăpîn să-i fie şi naş. Iar de strigat, o strigam: Mă, căţel! Şi cum se spune (de fapt, despre asta am înţeles că avem a scrie aici) că adevărata putere a cuvintelor/a numelor se dovedeşte atunci cînd lucrurile denumite se supun (magic?) chemării; şi cum biata căţeluşă, deloc neaşteptat, a început curînd să răspundă apelativului, am decis – după oarecare vreme – că n-avea rost să căutăm vreun alt cuvînt, acesta fiind la fel de bun, şi poate chiar mai original, ca/decît altele. Singurul lucru pe care, lingvişti amîndoi, l-am mai inventat a fost să le spunem amicilor ce se declarau surprinşi de numele băieţesc al căţeluşei că grafia corectă e Măcăţelle.
Bun, va spune cititorul, putem porni discuţia de la faptul – evident – că un căţel sau chiar cîte o pisică ori vreun alt animal îndeajuns de domesticit răspunde numelui pe care i l-ai dat; dar ce facem cu restul „magiei“ semiotice a omului?
Ei bine, există, în mare, două direcţii fundamentale & contrarii în gîndirea modernă privitoare la cuvinte şi relaţionarea lor cu realitatea – nici una, fireşte, nemaiacceptînd vreo componentă mistico-animistă care să afirme/explice puterea cuvintelor asupra lucrurilor-în-materialitatea-lor. Şi au, întrucîtva, dreptate: fiindcă acum, spre exemplu, cînd scriu acest textuleţ şi mi s-a făcut totodată poftă de un ştrudel, făcut aseară, zadarnic îl chem: Ştrúdele! Ştrudélule! Ştrudeláş! – că nici prin gînd nu-i trece să se aşeze singur pe-o farfurie şi să vină încoace.
Revenind (după ce, desigur, am savurat o felie, procurată „manual“): o mare direcţie ar fi cea care privilegiază numele proprii: Măcăţel, Cornel, Petrică – doar ele avînd capacitatea de a trimite direct la obiecte/fiinţe pe deplin individualizate. Pentru claritatea expunerii, voi numi acest mod de a gîndi direcţie referenţialistă; e vorba despre un curent cu puternice accente logic(ist)e reprezentat, spre exemplu, de Frege, Russell, Strawson etc. Cealaltă direcţie pleacă nu dinspre realitate spre limbă, ci invers, dinspre aceasta (văzută ca ansamblu al numelor „comune“, în raport cu care cele proprii sînt secundare) înspre lume, mai precis spre inteligibilitatea ei. E un curent fundamental lingvistic, iniţiat glorios de către Wilhelm von Humboldt, conturat în deplină claritate de către Saussure & structuralism şi continuat, azi, spre a da doar exemplul cel mai important, în lingvistica integrală a lui Eugeniu Coşeriu; voi numi această a doua cale direcţie propriu-zis semantică.
Ca să nu complic, însă, această intervenţie cu prea multe amănunte ştiinţifice, disputa este cam aşa: Reprezentanţii referenţialismului consideră că lumea e formată din lucruri, fiinţări, stări de fapt individuale, nu doar perceptibile, ci şi inteligibile ca atare: fiindcă Petrică e unul singur (sau, mă rog, aşa ar trebui să fie, dacă nu ne-ar încurca... omonimele) şi diferit de Cornel, numele lui, ca nume propriu, ar aparţine unui domeniu mai important şi mai efectiv al limbajului decît substantivele comune „om“, „bărbat“ etc. Mai mult: însăşi raţiunea existenţei (în condiţiile în care să avem tot-atîtea-cuvinte-cîte-realităţi ar fi neeconomic pînă la catastrofă) a numelor comune este doar ca, prin combinare: („autorul acestui text“), să poată trimite la individul (C.V.) la care vrem a ne referi. Un mod de a gîndi, cred eu, mai apropiat de mentalitatea magic-animistă despre care am pomenit deja: Mă, căţel(ule minuscul negru cu urechi clăpăuge!) ar fi doar un stadiu imperfect pe drumul către Măcăţel! – cuvînt care, iată, odată rostit, o atrage fără greş pe căţeluşa curioasă, oricum, să afle ce-oi fi tot scriind eu aici.
Pentru reprezentanţii celeilalte direcţii (pe care, mărturisesc, mă situez fără ezitare sau cel-mai-mic-regret şi eu însumi), lucrurile individuale nu sînt inteligibile direct în individualitatea lor, ci doar ca aparţinînd unor clase, soiuri, moduri ale fiinţei/realităţii. Coşeriu, de exemplu, spune că dăm nume proprii doar unor obiecte sau fiinţări deja recunoscute ca atare în apartenenţa lor semnificativă – motiv pentru care e ciudat să numim un căţel Constantin sau Alexandru, ori să ne botezăm fiul Azorel. Cuvîntul – românesc – „copac“ nu face, desigur, copacul să fie (existenţa lui materială provine din sămînţă, calitatea solului, a climei etc.), dar îl face să fie (tocmai) copac, şi nu altceva („plantă în general“, pentru o limbă mai puţin specifică în ce priveşte vegetalele, ori „sufletul transmigrat al strămoşilor“ pentru idiomul cutărei comunităţi arhaice). Rezumînd: prezenţa efectivă, individuală, hic et nunc a lucrurilor nu este, fireşte, determinată de cuvinte (afară de cazul, deja menţionat, cînd îmi strig pe nume căţeluşa); însă inteligibilitatea lor drept cutare sau cutare tip de lucru este dependentă de limbaj.
Actul oricărui botez, aşadar, e un act de nominare-individuală exercitat de fiinţe deja umane, altfel spus, de fiinţe care deja văd lumea prin grila primar-semnificativă a limbajului. E principalul motiv pentru care eu le spun căţeluşelor mele Măcăţel şi Fetiţa/Fulga – iar ele, deşi fără îndoială ne recunosc şi ne iubesc poate chiar mai mult (şi în orice caz mai necondiţionat) ca noi pe ele, nu ne vor spune niciodată, nici măcar în sinea lor, Cornel şi Dina.
Cornel Vîlcu este lector dr. la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde predă lingvistică generală şi semiotică.