Orașele mici și inorogii lor

- interviu cu Daniela DUMBRĂVEAN -

Din punct de vedere geografic, ce înseamnă un oraş mare şi un oraş mic? Poate să fie un oraş mic un oraş „mare“, şi invers?

Bineînţeles că un oraş mic poate fi mare, şi invers! Şi uite cum mi se ridică mingea la fileu ca să pot aminti despre un criteriu neconvenţional, dar foarte valabil, de ierarhizare urbană, aplicat în Marea Britanie: criteriul care ridică o aşezare umană la rang de city este… existenţa unei catedrale. Dacă urbea are catedrală, atunci este city – dacă nu, nu! Ca orice criteriu, are şi el limite de aplicare, dar este luat în serios în multe situaţii. Aşa se face că îşi împart acelaşi loc pe „podium“ nişte localităţi aproape rurale, în textură şi funcţionalitate, alături de oraşe mari, deţinătoare de funcţii economice, administrative şi sociale complexe.  

În general, în geografie, clasificările urbane se fac după criterii precum populaţia, funcţiile economice sau cele administrative, dar şi dotările edilitare ori infrastructura urbană. Există o mare varietate de clasificări şi o mare varietate în interiorul categoriilor de oraşe mari şi oraşe mici. Lucru de altfel foarte cunoscut, mai ales dacă ar fi să ne uităm la categoria oraşelor capitale de stat. Nu peste tot în lume oraşele cele mai mari sînt şi capitalele acelor ţări. Şi uite aşa putem vorbi despre „puterea“ oraşelor: unele sînt puternice politic şi administrativ, altele economic sau financiar – şi tot aşa. Cred că nu greşim dacă spunem, didactic vorbind, că oraşele mari sînt oraşele care au ataşată o anume importanţă prin care exercită atracţie şi care, prin ce oferă, reuşesc nu numai să-şi menţină populaţia, dar să şi-o şi sporească.  

La provocarea privind măsura în care un oraş mic poate fi mare, şi invers, în loc să mă opresc la exemple geografice arhicunoscute sau uşor de google-ed sau wikipedia-ed am să apelez la unul la fel de neconvenţional, precum criteriul britanicilor de decernare a premiilor „city“. Vînju Mare, în pofida toponimului, este un oraş mic (există şi un Vînjuleţ, dar care este sat)! Deşi, aparent, multă lume nu a auzit de el, dacă am face un sondaj am fi surprinşi cîtă lume ştie şi chiar cunoaşte acest oraş. Şi, da, este oraş, deşi nu posedă catedrală şi nici nu îndeplineşte multe alte criterii de urbanism feroce (gară+linie ferată, industrie etc.). Cu toate acestea, este unul dintre cele 5 oraşe ale judeţului Mehedinţi. De acolo au plecat sau, mai bine spus, pe acolo au trecut mulţi oameni importanţi sau care au devenit importanţi şi faimoşi. Pentru ei, Vînju Mare poate fi „mare“ ca urmare a experienţei pe care au trăit-o acolo. Pentru mulţi ani, în acest oraş instituţia cea mai notabilă a fost unitatea militară. Acolo şi-au desfăşurat stagiul militar multe generaţii de profesionişti, mai ales înainte de 1989. O lungă perioadă, acolo au făcut armata studenţii din Bucureşti de la Arte Plastice, Teatru, Conservator, Arhitectură, Teologie. Acolo au trăit perioade considerabile mulţi ofiţeri de carieră sau specialişti aduşi de prin toate colţurile ţării. Dacă aceşti oameni ar fi strînşi acum la un loc şi provocaţi la discuţii, ar rezulta cît de „mare“ este acest oraş, evident în experienţa lor.   

La un pol oarecum opus faţă de exemplul Vînju Mare, pe axa aceasta a oraşelor mici care pot fi mari am să amintesc Stratford upon Avon sau, şi mai ilustrativ, Shrewsbury, locul de naştere al lui Charles Darwin. Acestea sînt, în realitate, nişte „tîrguşoare“ – mă rog, o realitate de pură geografie urbană; cu toate acestea, dacă ar fi să comparăm industria lor turistică, spre exemplu, cu cea a Veneţiei sau New York-ului, am avea surprize, găsindu-le comparabile ca venituri pe cap de locuitor sau ca putere de susţinere a economiei locale. Iar în ceea ce priveşte notorietatea internaţională, cred că lucrurile sînt şi mai clare privind modul în care un oraş „mic“ este, în fapt, „mare“.  

La fel stau lucrurile şi cu oraşele mari. Cel mai frecvent, oraşele mari sînt în realitate mai mari decît par sau decît sînt percepute, mai ales cele industriale din ţările foste socialiste din Europa, iar noi stăm foarte bine la capitolul acesta. Sînt mari, dar par mai mici decît în realitate, deoarece, pentru a-şi îndeplini multiplele funcţii, „împrumută“ spaţiu şi forţă de muncă din imediata apropiere, de regulă aşezări rurale cu grad ridicat de urbanizare. Tot aici mai avem de-a face şi cu oraşe „mai mici“ care, de fapt, sînt foarte mari, adică ceea ce noi în geografie numim conurbaţii, acele aglomerări sau înşiruiri de spaţii urbane care, prin dezvoltare spaţială, au ajuns să se înghită unele pe altele, inclusiv spaţiile rurale dintre ele. Sînt destule astfel de exemple pe lume, aici e o chestiune legată de lipsa de personalitate. 

Cum ar putea să devină un oraş „de provincie“ din România actuală a good place to live. Şi ce i-ar putea determina pe tineri să nu-şi mai dorească să plece din oraşul lor natal?  

Aceasta este temă de cercetare pentru vreo două-trei teze de doctorat, deşi mecanismele dezvoltării urbane sînt arhistudiate, cunoscute şi oarecum simple! „Good place to live“ e un întreg concept, şi el în plină transformare la noi. Am semnale că bătălia, dacă ar fi să se dea, în ceea ce-i priveşte pe unii tineri, s-ar da mai degrabă între rural şi urban, decît între „city“ şi „town“. Ca să zic aşa, geografic vorbind, s-ar putea să fim martorii unui proces în care oraşele mici pot fi sărite din schemă. Tinerii iau în considerare, din ce în ce mai mult, ruralul.

În general, incapacitatea, imposibilitatea sau lipsa de resurse îi determină pe tineri să rămînă în oraşul natal. Altfel, decizia de a rămîne în oraşele mici de provincie are de-a face cu calitatea locuirii şi atracţia oraşului sau oferta lui pentru aceşti tineri. Adică un criteriu destul de firav, în momentul acesta. 

Este bine cunoscut faptul că, în realitate, tinerii nu numai că nu au pentru ce rămîne în oraşele natale – oferta e cam săracă, ca să zic aşa –, dar sînt încurajaţi de familie să meargă mai departe, să facă mai mult în viaţă. În cele mai multe cazuri, „mai mult în viaţă“ înseamnă mai departe de casă. Cu toate acestea, mai sînt şi cazuri în care tinerii descoperă ceva înţelept în vorba „decît codaş la oraş mai bine-n satul tău fruntaş“. În oraşele de provincie, tinerii cu studii (mai ales acum, cînd „merge şcoala la ei acasă“ şi mai toate oraşele mici au devenit „centre universitare“) şi buni profesionişti reuşesc să-şi găsească slujbe conforme cu abilităţile lor, promovează mai repede, au acces mult mai facil şi mai rapid la diverse posturi bine plasate. În general, din ceea ce am observat pînă acum, rămîn tinerii care fie au o situaţie locativă foarte bună sau excepţională, fie beneficiază de un mediu familial cu potenţial, firme, businessuri de familie, proiecte de investiţii particulare. Şi totuşi, am mai observat şi tineri care îşi plănuiesc întoarcerea doar ca trambulină profesională – de exemplu, unii medici, avocaţi sau chiar şi profesori îşi găsesc mai uşor locuri de muncă „acasă“ pentru perioade determinate, cu scopul de a cîştiga experienţă şi nişte „cheag“, pentru ca apoi să zboare direct spre străinătate sau, din nou, spre oraşe mari. Apoi mai sînt cazurile, ce-i drept foarte puţine, ale unor tineri care au avut succes în străinătate (în general, aceştia fac parte din generaţia mea) şi care se întorc pentru a investi în afaceri mici, de familie. Aceste cazuri apar mai frecvent în Transilvania. 

În majoritatea ţărilor europene, oraşele mici îşi au personalitatea lor, fie că e vorba de obiceiuri locale, de un festival local sau de o bere locală. La noi, cele mai multe dintre oraşele mici sînt toate la fel (conform „planului“ socialist în urma cărora au devenit oraşe): două-trei cartiere-dormitor grupate în jurul unui „centru comercial“, iar la marginea lor fabrica/fabricile, astăzi în mare parte dezafectate. Cum ar putea aceste oraşe (şi implicit locuitorii lor) să capete o personalitate? 

Lipsa de personalitate apare atunci cînd ne raportăm la un anumit criteriu de construire  sau manifestare a acesteia. Oraşele comuniste aveau spaţii urbane asemănătoare sau aproape identice. Viaţa lor era aproape identică deoarece aşa funcţionau lucrurile atunci, după o reţetă bine stabilită. Între timp, fiecare loc, prin povestea sa comunistă, a căpătat o mai mică sau mai mare personalitate. Partea neconstructivă rezidă în faptul că noi încercăm să decupăm acest trecut socialist – ca şi cum acea bucată de viaţă nu a fost trăită. OK, poate că nu a fost trăită frumos sau spectaculos sau cine mai ştie cum… dar a fost trăită. Ea este o poveste a locului – or, o poveste, dacă nu este frumoasă, nu înseamnă că nu poate fi interesantă, fie şi la nivel local.

Inventarea şi/sau reinventarea unor festivaluri sau evenimente socioculturale presocialiste vin la pachet şi cu o anume măsură de neautentic. În oraşele cu blocuri comuniste, acestea nu-s tocmai la locul lor. Dar nişte festivaluri ale vieţii cotidiene din comunism, organizate cu creativitate, ar avea menirea să spună şi poveştile locurilor. Uite, un festival la care m-aş duce ar fi un festival al statului la coadă pentru a schimba butelia de aragaz. Cînd practicam acest sport, o astfel de coadă dura cam 24 de ore, socializam intens cu tot felul de oameni de prin toate cartierele, se legau prietenii, se construiau relaţii, se făcea haz de necaz, se dezvoltau strategii inteligente cu privire la modul de păzire a buteliilor. Cartierul în care locuiam era cunoscut în tot oraşul, deoarece acolo se găsea acest centru de distribuţie de butelii. Paradoxal, la aceeaşi adresă, acum figurează sediul social al uneia dintre cele mai mari firme de telefonie mobilă din ţară, dar nimeni din oraş nu ştie asta. Dacă întrebi pe oricine (de peste, să zicem, 25 de ani) în oraş despre centrala de butelii, toată lumea ştie să-ţi spună cum să ajungi, dar dacă întrebi de sediul Orange, nimeni nu are habar, deşi adresa e trecută pe toate facturile…  

Aproape toate drumurile duc la Bucureşti... Ar fi posibilă în România o descentralizare? De pildă, cum ar fi să devină Reşiţa un centru regional şi „un vis“ al tinerilor din zonă? 

Deşi nu pare, la descentralizare se tot lucrează de ceva vreme. Reşiţa (de pildă) chiar are mai multe şanse să devină un centru regional şi un „vis“ pentru tineri, mai repede şi mai uşor ca alte oraşe din categoria sa de mărime. Asta deoarece dispune de suficiente resurse, ceea ce i-ar facilita o politică publică de dezvoltare regională mai ieftină şi mai accesibilă. Interesant că facem apel tocmai la Reşiţa în discuţia aceasta. Drept răspuns, am să-mi citez unul dintre studenţii pe care îi îndrum la lucrarea de licenţă (despre personalitatea şi imaginea turistică a Bucureştiului) şi care, la un moment dat, în mesajele-discuţii de îndrumare pentru a-şi susţine perspectiva ştiinţifică, face apel la ceea ce experimentase într-unul dintre studiile noastre de teren: „N-o să uit niciodată cînd am venit supărat la dvs. după 3 ore de căutat unicorni, că altceva nu ştiu ce căutam în Reşita, şi v-am zis că mi-am pierdut timpul. Oraşul este unul mort! Şi, pe loc, mi-aţi demonstrat că nu e aşa. Şi asta de faţă cu vreo 50 de studenţi care tot unicorni căutau şi ei… Anul I de facultate, exact pe vremea asta :-)“ – Mario Brighenti, Geografia Turismului, an III, Facultatea de Geografie, Universitatea Bucureşti. 

În concluzie, chiar şi pentru studenţii mei, visul ar putea deveni realitate dacă încetăm să mai căutăm unicorni. Oraşul Reşiţa nu e mort! Cine ar putea declara mort locul în care s-a produs oţelul din care a fost asamblat La Tour Eiffel? Locul este plin de poveşti adevărate, vii – şi dacă nu va mai deveni niciodată centrul siderurgic naţional, ar putea deveni unicul muzeu în aer liber al istoriei siderurgiei româneşti, de exemplu. Un oraş-muzeu, cum sînt atîtea altele!

Daniela Dumbrăveanu este conf. univ. la  Departamentul de Geografie Umană, Universitatea Bucureşti.