Străinătatea, ucenicul lui acasă

Prima dată cînd am simţit fiori auzind cuvîntul străinătate a fost în ’93. Eram încă la gimnaziu, dar de cîţiva ani membră a corului de copii „Angeli“ al RTV Iaşi şi urma să avem pentru prima oară un turneu afară: aproape o lună de concerte în orăşele din regiunea Anjou care aveau să se încheie – cum altfel? – cu două cîntări la Paris, una la Ambasada României, cealaltă la Biserica Românească. Pentru un copil care pînă atunci nu fusese lăsat de părinţi nici măcar într-o tabără şcolară, o astfel de ieşire era un lucru care abia putea fi cuprins cu mintea. Un lucru am înţeles atunci: că străinătatea este ceva foarte departe. A fost nevoie de trei zile şi trei nopţi de mers cu autocarul ca să ajungem la destinaţie. 

Apoi am văzut cît de altfel e acolo faţă de cum e aici. Am fost cazaţi doi cîte doi, pe la familii din regiune. Unii mai mici au plîns mult şi des, alţii mai mari au strîns din dinţi, alţii mai zăpăciţi sau mai curioşi au încercat să se îndoape cît mai mult. Şi la figurat, şi la propriu. Făcînd parte din a treia categorie, atunci aveam să-mi dau seama că sînt alergică la ciocolata Bounty. Un coleg s-a îmbolnăvit de la ouăle Kinder, altul de la Toblerone... Tot atunci am văzut pentru prima dată Atlanticul, dar am şi rămas o vreme cu convingerea că francezii sînt atît de dezvoltaţi, încît la wc-urile lor curge o apă albastră care le curăţă automat. Am realizat că şi ei ne consideră pe noi diferiţi, din moment ce o familie la care am stat s-a mirat că ştiam să mîncăm cu furculiţă şi cuţit şi ne-a întrebat dacă în ţara noastră există curent electric. La Paris am văzut că deja în februarie există căpşuni. Şi că diaspora înseamnă nişte bătrînei care plîng în biserică, de  îndată ce se cîntă liturghia după Gh. Cucu.

După alte cîteva ieşiri mai lungi sau mai scurte, a venit studenţia. Am înţeles încă din primul an de germanistică la Iaşi că, dacă nu reuşesc să ajung să studiez o vreme dincolo, nu am nici o şansă să învăţ serios germana. La aşa-zisa bibliotecă, abia dacă găseai literatură primară, de secundară nici nu putea fi vorba. Iar atunci cînd se găsea cîte un volum indicat în bibliografie, se băteau cîteva zeci de studenţi pe el. În anul III am ajuns la Universitatea din Konstanz. A fost singura dată cînd, intrînd într-o bibliotecă, mi s-a tăiat respiraţia. Intram de fapt într-un labirint enorm, deschis zi şi noapte, cu aproape două milioane de cărţi, nenumărate cotloane cu calculatoare cu acces la Internet, spaţii de lectură cu paturi pliante pentru cei care rămîneau peste noapte. Ca începător, chiar şi cu o hartă a locului, nu aveai cum să nu te pierzi cîteva ore bune căutînd orice: cărţi, toaletă sau chiar ieşirea. După două săptămîni de spaimă, în care i-am dat doar tîrcoale, m-am hotărît să apuc dihania de coarne. Au urmat zile şi luni în care i-am înţeles geografia, am început să mă descurc, ba să îmi şi placă atît de mult, încît mi-am găsit şi un loc preferat de citit. Pentru acea bibliotecă am revenit apoi la Konstanz cîţiva ani la rînd. 

Coincidenţă sau nu, cartea pe care am citit-o în autocar în prima mea „navetă“ de student înspre Konstanz a fost Orwell – Pages from a Scullion’s Diary. S-a nimerit. În scurt timp am avut nevoie de un job. Într-un oraş studenţesc este uşor să găseşti: umbli din restaurant în restaurant şi întrebi dacă au nevoie de oameni. Ca începător însă, nu poţi visa decît să fii spălător de vase sau chelner. Dar cîştigi de-ajuns cît să îţi plăteşti chiria şi, dacă drămuieşti bine, să mai rămînă şi nişte bani de cărţi şi CD-uri. Munceşti însă pe rupte, cot la cot cu profesionişti care se uită la tine cu neîncredere pentru că eşti doar un student, deci neîndemînatic, şi care mor de rîs cînd văd că nu ştii să duci cîte două farfurii pe o singură mînă.

Aşa s-a făcut că am învăţat nume de mîncăruri, de legume sau băuturi nemţeşti – de la patroni turci, deţinătorii unui restaurant cu numele clasic de Münsterhof; cum se fac Flammkuchen (un soi de pizza alsaciană) şi cum cureţi o magazie frigorifică nefolosită de ani de zile – de la o berlineză pe nume Michelle. Apoi, ca barman, cum torni corect berea nefiltrată în pahar şi cum faci cocktailuri – de la patronii sîrbi ai unui restaurant italian. Cînd îmi amintesc cum trăiam atunci, avînd bani de azi pe mîine şi împrumutîndu-ne unul de la altul – amici de la Drept sau Filozofie munceau în piaţă duminica, unii, mai norocoşi, în magazine cu program normal –, înţeleg normalitatea acelei studenţii. Şi necesitatea unei astfel de experienţe: să te întreţii singur ca să poţi merge la cursuri şi la bibliotecă, să munceşti pînă pe la 1 noaptea, iar duminica să te bucuri dacă scapi de la serviciu înainte de miezul nopţii. Am refuzat să percep toată această perioadă care s-a prelungit, cu intermitenţe, pe cîţiva ani buni de studiu, ca fiind trăită în străinătate. Ca mulţi alţi colegi care au şi rămas acolo, m-am obişnuit rapid cu „naveta“ România-Germania tur-retur, cu ciudăţeniile acelor rute de autocar – noi, studenţii de la Konstanz, Freiburg sau Trossingen, împărţeam acelaşi spaţiu cu viitori zilieri sau cu prostituate şi peştii lor. Au fost multe momente greu de depăşit, nopţi care s-au lăsat duse doar cu Phoenix sau Sfinx. Momente cînd, mergînd prin ploaia care toamna pune acoperire pe Konstanz, m-am trezit fredonînd „am două umbrele, fac ce vreau cu ele...“

O singură amintire clară a diferenţei dintre români, deci estici, şi nemţi, deci disciplinaţi, nu m-a lăsat în pace nici pînă astăzi. După ce scăpasem de la universitate, mă grăbeam într-o după-amiază să nu întîrzii la restaurantul unde lucram în tura de seară. Coborîsem rapid din autobuz şi, văzînd că nu vine oricum nici o maşină, am trecut pe roşu. Pe trotuarul celălalt, un bărbat cu un copil m-a oprit şi m-a certat, spunîndu-mi că fapta mea va fi un model negativ pentru băiat. Mi-a venit să intru în pămînt de ruşine, mi-am cerut scuze cît de frumos am putut, explicînd că mă grăbesc. Simţind accentul străin, m-a întrebat de unde vin. Cînd a auzit că din România, a făcut un gest a lehamite şi a mai adăugat doar: „Tipic!“. M-am mai scuzat încă o dată, năduşită de alergătură şi de ruşine, şi am fugit să salvez onoarea punctualităţii măcar la restaurant. Dar mica discuţie de pe stradă a făcut ca întîrzierea să crească la vreo 7 minute. Patronii sîrbi au rîs şi au zis că e normal, doar eram din Est, ca şi ei, iar balcanicii, se ştie, întîrzie întotdeauna.

Cînd spui străinătate, spui afară, spui departe de acasă. Acasă însemnînd familie, prieteni, siguranţă. Dar uneori termenii se contopesc, încetînd să se mai anuleze reciproc. În străinătate poţi fi uneori acasă, iar acasă te poţi simţi uneori mai străin ca oricînd atunci cînd te întorci în locuri dragi, dar atît de schimbate şi depopulate de imaginile memoriei tale afective, încît ele, din familiare, se transformă în străine. Cînd te afli într-o altă ţară şi începi să visezi în limba ei înseamnă că acea ţară ţi-a devenit acasă? Nicicum. Cînd te întorci în ţara în care te-ai născut, dar în propria limbă observi că e greu să înţelegi multe din lucrurile care se întîmplă înseamnă că ţara ta a devenit străinătate? Iarăşi nu. Termenii de străinătate şi acasă sînt atît de uzaţi, încît îţi vine să spui ca Marvin Gaye în anii ’60: „unde-mi aşez pălăria, acolo-i acasă“. Pentru mulţi dintre cei de acasă cazi în păcatul de a mînca pîinea neagră a străinătăţii „stropită cu vin de şampanie şi lacrimi de crocodil“, cum îl lua Eminescu peste picior pe C.A. Rosetti. Pentru prietenii de afară rămîi un om cu o copilărie trăită altfel, cu altă limbă maternă, unul care întruna va fi mai stresat şi mai agitat decît ei. 

În februarie, într-o dimineaţă de navetist, mergînd spre Stuttgart, am avut o pauză de vreun sfert de oră în gara din Karlsruhe. Mi-am cumpărat o cafea şi am ieşit în faţa gării să fumez. Un bătrîn mic de statură a apărut printre ceilalţi călători, şi-a scos acordeonul din cutie şi a început să cînte „Guantanamera“. Barmaniţa a scos capul pe geamul cafenelei şi a strigat: „Bă, las-o bă, m-am săturat de asta!“. Bătrînul a întrerupt brusc cîntecul, s-a gîndit puţin, apoi a comutat pe un vesel dimmi quando tu verrai... Întîmplarea mi-a luminat ziua, la fel ca un „Danchişon, mă!“, auzit cu cîteva luni înainte la Köln.   Dacă ne gîndim la ritmul la care ne obligă acum viaţa să trăim, mai tot timpul cu bagajele făcute şi fugind dintr-un acasă în altul, străinătatea devine, dintr-odată, relativă, ea fiind mai degrabă ucenicul silitor al lui acasă. Iar caracterul definitoriu al ucenicului  este tinereţea, adică tocmai timpul perplexităţii, cînd descoperi că lumea este pe dos faţă de cum ţi-ai imaginat-o, că pîinea neagră a străinătăţii are seminţe şi e foarte bună, iar salamul cu soia este produs bio; că de acasă din Edenkoben pînă acasă la Bucureşti n-ai nevoie decît de patru ore, schimbînd taxi, tren şi avion, pe cînd de acasă din Bucureşti pînă la un acasă mai vechi, la Iaşi, ai nevoie de şapte ore şi jumătate cu trenul. De fapt, străinătatea începe şi se termină tot în România.  

Corina Bernic este autoare, traducătoare şi manager cultural la Fundaţia Bosch. 

Foto: H. Decuble