Depărtarea de prin satele noastre

Publicat în Dilema Veche nr. 377 din 5-11 mai 2011
Depărtarea de prin satele noastre jpeg

Într-un sat prin Apuseni, un primar avea o primărie construită „pe modelul“ Biroului Oval. Adică biroul apuseanului era oval. Mai avea primarul şi o lucrare de artă, meşteşugită la comandă de către sculptorul satului: un Bill Clinton încrustat într-un lemn de stejar riguros, în mărime naturală, cu un trabuc într-o mînă, şi o Monică Lewinski aşezată alături, docil, la picioarele lui. Spiritul american era, oficial, la mare preţuire, americanii fiind model de succes negreşit, iar Bill Clinton – un adevărat bărbat. Iar satul primarului era „sat european“. Adică făcea parte din cele 20 de sate (din cele peste 600 participante) premiate în 2005 de către Delegaţia Comisiei Uniunii Europene în România şi decorate cu plăcuţa de intrare: „sat european“.

Europenizarea rurală a fost un proiect înlesnit de Uniunea Europeană prin concursul „Satul românesc, sat european“ – un program ce şi-a dorit ca aderarea României la Uniunea Europeană să însemne mai mult decît un set de reguli, o aderare economică şi politică, să fie, în primul rînd, „împărtăşirea unui set de valori comune şi aplicarea acestora în viaţa de zi cu zi“. Satele cîştigătoare au fost premiate „pe baza acţiunilor comunitare care au respectat una sau mai multe valori europene“. Adică: spirit comunitar, cooperare, spirit civic, toleranţă, bună convieţuire a comunităţilor multietnice şi multireligioase, capacitatea de dezvoltare comunitară prin atragerea de investiţii publice sau private, protecţia mediului etc. etc.

Cu Europa la ţară

Bineînţeles, europenizarea satelor arată diferit de la o comunitate la alta. Unele sînt mai europene chiar decît Capitala României, altele par desprinse din poveştile de acum mai bine de o sută de ani. Iar imaginea merge mînă în mînă cu mentalitatea. Dacă în unele părţi ale României rurale Uniunea Europeană este văzută ca o profesoară severă care nu ştie altceva decît să ceară lecţiile făcute, fără însă a preda mare lucru, sînt şi locuri unde această străinătate adoptivă este văzută ca o adevărată mană cerească (ale cărei fonduri financiare au fost şi ele bine-venite şi bine cheltuite). Sau, pe scurt, sintetizată de vorba unui sătean: „Uniunea asta e pentru unii mumă, pentru alţii...“

Sînt, printre aceste insule numite „europene“, sate în care infrastructura este la pămînt, dar idealiştii sînt în floare, privind spre Uniunea Europeană ca spre o utopie realizabilă. Sate ale căror case nu au apă curentă, dar unde tinerii sînt însufleţiţi de concepte precum „corectitudine politică“, sau de proiecte ecologice, au ambiţii de bunăstare şi dorinţe de normalitate. 

Acum un an am ajuns într-un sat european, despre care ştiam că înainte de ’89 era loc de depozitare a gunoaielor din oraşul Turda. Satul, Mihai Viteazu, primise patalama europeană pe un proiect ecologic, iniţiat de primarul Ioan Zeng. Prin accesarea de fonduri europene, acesta a reecologizat terenurile degradate, transformate mai apoi în păşuni pentru animale. „Am luat titlul de sat european în 2005, pe acest proiect de mediu... Jonathan Scheele în persoană a venit şi ne-a înmînat premiul.“  În prezent, infrastructura, curentul, gazul nu mai sînt nişte necunoscute pentru locuitorii din Mihai Viteazu. Dimpotrivă. Drumurile sînt asfaltate. Casele – renovate şi impecabile, cu termopane, antene de satelit şi maşini (străine) parcate în curţi. L-am întrebat pe primar dacă tot belşugul şi toată această europenizarea evidentă a satului se datorează exclusiv iniţiativei europene. Mi se răspunde că doar în parte, că în Europa nimeni nu-ţi dă, dacă nu ştii să ceri. „Dar dacă primeşti nişte fonduri, dacă ai cap şi vrei, poţi să faci foarte multe.“

Spiritul european faţă în faţă cu sătenii

Concursul a antrenat multe sentimente. Într-un alt sat, pe lîngă Braşov, plăcuţa care atesta apartenenţa acestuia la Europa a fost renegată pe motive de orgolii: ba că proiectul care obţinuse titlul aparţinea unui grup de iniţiativă (nu Primăriei), ba că oamenii erau reticenţi la orice mică schimbare care nu venea din partea statului, căci, la o adică, străinătatea asta nu este chiar dezinteresată, şi că ce folos ar aduce o plăcuţă şi că, pînă la urmă, ce cîştigăm noi din uniunea asta europeană? Cu toate acestea, spiritul european, deşi nu foarte clar în mintea multora, a reuşit să treacă de nivelul teoretic, direct în practică. Aici mi-a fost dat să întîlnesc probabil cea mai europeană organizaţie din mediul rural. Şi probabil din România. Este vorba de „Ambasadorii Zizinului“, un grup de tineri adolescenţi (pe atunci) animaţi de ideea „puterii prin unitate“, prin conservarea identităţilor şi prin împărtăşirea tradiţiilor. Trebuie menţionat că satul era împărţit de religie şi etnie, între locuitorii maghiari, români şi romi. Adolescenţii despre care vorbesc încercau să aducă la masă toate aceste identităţi culturale, fără a impune restricţii, organizînd de la petreceri la cursuri de dans sau de teatru, paralele cu şcoala, pentru toţi copiii din sat. Pentru că asta însemna Europa pentru ei, un loc al siguranţei şi armoniei.

Bineînţeles, şi aici, dar şi în alte zone, pragmatismul adult înclina foarte mult balanţa acestui entuziasm. „Pînă nu se face infrastructura, pînă nu se bagă gazul metan promis de nu ştiu cînd, Europa e încă departe de noi“ – a conchis o preoteasă evanghelică, pentru care UE însemna, înainte de toate, civilizaţie materială.

Cine n-are străini să-şi cumpere

De multe ori se întîmplă: servilismul faţă de străini, linguşire, bîrfă, un cerc vicios complet. O atitudine pe care încă o vezi prin locurile urbane, turistice, unde o vorbă în „străinească“ sau vederea unei plăcuţe de maşini din altă ţară tresaltă inimi uşoare şi alimentează spirite hulpave.

Cum sînt văzuţi însă străinii pe la sate?

„Cînd mi-au spus că vine cineva din străinătate să mă vadă, şi să stau acasă că vrea musai să mă cunoască, am stat, că am promis, dar după ce am stat de m-am săturat, după trei ore de aşteptare am plecat la cîmp, căci era sărbătoare şi vroiam să fiu cu ai mei“ – povestea dogarul din Laslea, cel pe care Prinţul Charles l-a lăsat să aştepte cam prea mult şi pe care, din cauza asta, nu l-a mai găsit acasă. Tot despre prinţ povestesc localnicii că „e fain de tot, atîta doar că e cam mic de înălţime, credeam că e mai înalt“. „Cînd a intrat în curte“ – îşi aminteşte o ţesătoare de covoare, surîzînd complice – „i-am făcut cu ochiul şi l-am întrebat de ce n-a venit şi cu Camilla“, după care femeia rîde sănătos, povestindu-ne despre moştenitorul coroanei regale britanice că e „curios“, „prietenos“ şi „dornic să înveţe tot felul de lucruri“, că nu are pic de fiţe, lăsînd să se întrevadă din poveşti o relaţie de amiciţie ca între doi buni vecini.

La fel se întîmplă şi cu englezii veniţi şi propăşiţi prin partea locului. Sînt văzuţi ca nişte oameni aproape angelici, cu bunătate de copil şi entuziasm de adolescent. În Saschiz am dat peste povestea dintre un ONG britanic şi prosperitatea satului. Legenda spune că englezii respectivi au mîncat gem de rubarbă şi s-au îndrăgostit pe loc de satul primitor. Aşa că au iniţiat ideea comercializării (la standarde europene, bineînţeles) gemului de rubarbă, investind mai apoi într-un centru de procesare a legumelor şi fructelor, reuşind să aducă pe linia de plutire Saschiz-ul, renumit acum prin tîrgurile de produse bio, pentru conservele de murături sau dulceţuri. Discutînd cu primarul despre  străinii care au salvat practic locul, am aflat că de la bun început au fost primiţi cu toată deschiderea de care aveau nevoie. „Pe atunci nimic nu se mişca în Saschiz, totul era mort, şi vă daţi seama că era cazul să se întîmple ceva, ca să nu rămînem înţepeniţi în faza aceea. Mi-au prezentat planurile lor: voiau să ajute oamenii, micii producători, fiind iniţial axaţi pe biodiversitate şi producţie locală. Le-am spus din start: orice e spre folosul comunităţii e binevenit. Dacă însă ne dădeam seama că nu doreau ceva constructiv, ne-am fi retras.“

Aşa că evenimentele au început să curgă: s-a construit un centru de informare turistică, un centru de prelucrare a fructelor şi legumelor, toate axate pe tradiţii şi identitate comunitară. 
Cam aşa se petrece lucrul cu majoritatea străinilor veniţi şi stabiliţi în satele noastre. Unde ajung – ba înfiinţează un ONG, ba renovează o şcoală, ba se implică în problemele comunităţii. Sînt văzuţi, adică, ca un fel de mesageri ai civilizaţiei. Într-un alt sat european, Şinca Nouă, un cuplu de cetăţeni vestici (ea austriacă, el german) a dat startul la ridicarea de pensiuni. Barbara şi Christian Promberg, amîndoi biologi, au descoperit zona ca un teren propice dezvoltării ecoturismului, valorificînd-o, bineînţeles, la maximum. 

Şi tocmai oful primarului din Saschiz vizavi de străinii stabiliţi în comunităţile noastre rurale este o paradoxală concluzie a percepţiei noastre faţă de străini. „Singurul lucru care mă deranjează este că a trebuit să vină cineva din afară ca să ne pună în valoare lucrurile importante. Cînd vezi că oamenii ăştia vin cu drag să-ţi spună ţie ce comori deţii şi cum să le fructifici, te apucă un soi de tristeţe. Noi avem mii de organizaţii la nivel naţional şi nimeni nu face absolut nimic...“

Foto: V. Dorolţi

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.

Adevarul.ro

image
Ce avere are „Lupul de la Rutieră”. Soția sa, fost viceprimar, conduce afaceri prospere la Râșnov
„Lupul de la Rutieră” a fost arestat preventiv pentru 30 de zile. Soția sa a fost viceprimar al orașului Râșnov și conduce afaceri prospere, care le-au permis să cumpere case și terenuri
image
Revelațiile unor unguri în România. „Până la urmă, m-am înșelat în privința Transilvaniei și a lor”
Zsolt și Daniel sunt doi tineri din Ungaria care au vizitat pe rând România și au vorbit despre surprizele pe care le-au avut în momentul în care au ajuns să cunoască români și chiar să-și facă prieteni.
image
Care sunt cele 3 zodii care mint fără nicio remuşcare
Din punct de vedere al horoscopului există zodii care sunt mai mult sau mai puţin predispuse a se regăsi pe lista mincinoşilor.

HIstoria.ro

image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.
image
Basarabia în anul 1917. Atunci când Unirea nu se întrevedea
Colapsul economic cauzat de starea de război, criza alimentară care a debutat în toamna anului 1916 și tensiunea politică crescândă au creat o situație explozivă în Imperiul Rus, care a culminat cu răsturnarea autocrației țariste, în urma Revoluției ruse din februarie 1917.
image
Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești.