Depărtarea de prin satele noastre

Într-un sat prin Apuseni, un primar avea o primărie construită „pe modelul“ Biroului Oval. Adică biroul apuseanului era oval. Mai avea primarul şi o lucrare de artă, meşteşugită la comandă de către sculptorul satului: un Bill Clinton încrustat într-un lemn de stejar riguros, în mărime naturală, cu un trabuc într-o mînă, şi o Monică Lewinski aşezată alături, docil, la picioarele lui. Spiritul american era, oficial, la mare preţuire, americanii fiind model de succes negreşit, iar Bill Clinton – un adevărat bărbat. Iar satul primarului era „sat european“. Adică făcea parte din cele 20 de sate (din cele peste 600 participante) premiate în 2005 de către Delegaţia Comisiei Uniunii Europene în România şi decorate cu plăcuţa de intrare: „sat european“.

Europenizarea rurală a fost un proiect înlesnit de Uniunea Europeană prin concursul „Satul românesc, sat european“ – un program ce şi-a dorit ca aderarea României la Uniunea Europeană să însemne mai mult decît un set de reguli, o aderare economică şi politică, să fie, în primul rînd, „împărtăşirea unui set de valori comune şi aplicarea acestora în viaţa de zi cu zi“. Satele cîştigătoare au fost premiate „pe baza acţiunilor comunitare care au respectat una sau mai multe valori europene“. Adică: spirit comunitar, cooperare, spirit civic, toleranţă, bună convieţuire a comunităţilor multietnice şi multireligioase, capacitatea de dezvoltare comunitară prin atragerea de investiţii publice sau private, protecţia mediului etc. etc.

Cu Europa la ţară

Bineînţeles, europenizarea satelor arată diferit de la o comunitate la alta. Unele sînt mai europene chiar decît Capitala României, altele par desprinse din poveştile de acum mai bine de o sută de ani. Iar imaginea merge mînă în mînă cu mentalitatea. Dacă în unele părţi ale României rurale Uniunea Europeană este văzută ca o profesoară severă care nu ştie altceva decît să ceară lecţiile făcute, fără însă a preda mare lucru, sînt şi locuri unde această străinătate adoptivă este văzută ca o adevărată mană cerească (ale cărei fonduri financiare au fost şi ele bine-venite şi bine cheltuite). Sau, pe scurt, sintetizată de vorba unui sătean: „Uniunea asta e pentru unii mumă, pentru alţii...“

Sînt, printre aceste insule numite „europene“, sate în care infrastructura este la pămînt, dar idealiştii sînt în floare, privind spre Uniunea Europeană ca spre o utopie realizabilă. Sate ale căror case nu au apă curentă, dar unde tinerii sînt însufleţiţi de concepte precum „corectitudine politică“, sau de proiecte ecologice, au ambiţii de bunăstare şi dorinţe de normalitate. 

Acum un an am ajuns într-un sat european, despre care ştiam că înainte de ’89 era loc de depozitare a gunoaielor din oraşul Turda. Satul, Mihai Viteazu, primise patalama europeană pe un proiect ecologic, iniţiat de primarul Ioan Zeng. Prin accesarea de fonduri europene, acesta a reecologizat terenurile degradate, transformate mai apoi în păşuni pentru animale. „Am luat titlul de sat european în 2005, pe acest proiect de mediu... Jonathan Scheele în persoană a venit şi ne-a înmînat premiul.“  În prezent, infrastructura, curentul, gazul nu mai sînt nişte necunoscute pentru locuitorii din Mihai Viteazu. Dimpotrivă. Drumurile sînt asfaltate. Casele – renovate şi impecabile, cu termopane, antene de satelit şi maşini (străine) parcate în curţi. L-am întrebat pe primar dacă tot belşugul şi toată această europenizarea evidentă a satului se datorează exclusiv iniţiativei europene. Mi se răspunde că doar în parte, că în Europa nimeni nu-ţi dă, dacă nu ştii să ceri. „Dar dacă primeşti nişte fonduri, dacă ai cap şi vrei, poţi să faci foarte multe.“

Spiritul european faţă în faţă cu sătenii

Concursul a antrenat multe sentimente. Într-un alt sat, pe lîngă Braşov, plăcuţa care atesta apartenenţa acestuia la Europa a fost renegată pe motive de orgolii: ba că proiectul care obţinuse titlul aparţinea unui grup de iniţiativă (nu Primăriei), ba că oamenii erau reticenţi la orice mică schimbare care nu venea din partea statului, căci, la o adică, străinătatea asta nu este chiar dezinteresată, şi că ce folos ar aduce o plăcuţă şi că, pînă la urmă, ce cîştigăm noi din uniunea asta europeană? Cu toate acestea, spiritul european, deşi nu foarte clar în mintea multora, a reuşit să treacă de nivelul teoretic, direct în practică. Aici mi-a fost dat să întîlnesc probabil cea mai europeană organizaţie din mediul rural. Şi probabil din România. Este vorba de „Ambasadorii Zizinului“, un grup de tineri adolescenţi (pe atunci) animaţi de ideea „puterii prin unitate“, prin conservarea identităţilor şi prin împărtăşirea tradiţiilor. Trebuie menţionat că satul era împărţit de religie şi etnie, între locuitorii maghiari, români şi romi. Adolescenţii despre care vorbesc încercau să aducă la masă toate aceste identităţi culturale, fără a impune restricţii, organizînd de la petreceri la cursuri de dans sau de teatru, paralele cu şcoala, pentru toţi copiii din sat. Pentru că asta însemna Europa pentru ei, un loc al siguranţei şi armoniei.

Bineînţeles, şi aici, dar şi în alte zone, pragmatismul adult înclina foarte mult balanţa acestui entuziasm. „Pînă nu se face infrastructura, pînă nu se bagă gazul metan promis de nu ştiu cînd, Europa e încă departe de noi“ – a conchis o preoteasă evanghelică, pentru care UE însemna, înainte de toate, civilizaţie materială.

Cine n-are străini să-şi cumpere

De multe ori se întîmplă: servilismul faţă de străini, linguşire, bîrfă, un cerc vicios complet. O atitudine pe care încă o vezi prin locurile urbane, turistice, unde o vorbă în „străinească“ sau vederea unei plăcuţe de maşini din altă ţară tresaltă inimi uşoare şi alimentează spirite hulpave.

Cum sînt văzuţi însă străinii pe la sate?

„Cînd mi-au spus că vine cineva din străinătate să mă vadă, şi să stau acasă că vrea musai să mă cunoască, am stat, că am promis, dar după ce am stat de m-am săturat, după trei ore de aşteptare am plecat la cîmp, căci era sărbătoare şi vroiam să fiu cu ai mei“ – povestea dogarul din Laslea, cel pe care Prinţul Charles l-a lăsat să aştepte cam prea mult şi pe care, din cauza asta, nu l-a mai găsit acasă. Tot despre prinţ povestesc localnicii că „e fain de tot, atîta doar că e cam mic de înălţime, credeam că e mai înalt“. „Cînd a intrat în curte“ – îşi aminteşte o ţesătoare de covoare, surîzînd complice – „i-am făcut cu ochiul şi l-am întrebat de ce n-a venit şi cu Camilla“, după care femeia rîde sănătos, povestindu-ne despre moştenitorul coroanei regale britanice că e „curios“, „prietenos“ şi „dornic să înveţe tot felul de lucruri“, că nu are pic de fiţe, lăsînd să se întrevadă din poveşti o relaţie de amiciţie ca între doi buni vecini.

La fel se întîmplă şi cu englezii veniţi şi propăşiţi prin partea locului. Sînt văzuţi ca nişte oameni aproape angelici, cu bunătate de copil şi entuziasm de adolescent. În Saschiz am dat peste povestea dintre un ONG britanic şi prosperitatea satului. Legenda spune că englezii respectivi au mîncat gem de rubarbă şi s-au îndrăgostit pe loc de satul primitor. Aşa că au iniţiat ideea comercializării (la standarde europene, bineînţeles) gemului de rubarbă, investind mai apoi într-un centru de procesare a legumelor şi fructelor, reuşind să aducă pe linia de plutire Saschiz-ul, renumit acum prin tîrgurile de produse bio, pentru conservele de murături sau dulceţuri. Discutînd cu primarul despre  străinii care au salvat practic locul, am aflat că de la bun început au fost primiţi cu toată deschiderea de care aveau nevoie. „Pe atunci nimic nu se mişca în Saschiz, totul era mort, şi vă daţi seama că era cazul să se întîmple ceva, ca să nu rămînem înţepeniţi în faza aceea. Mi-au prezentat planurile lor: voiau să ajute oamenii, micii producători, fiind iniţial axaţi pe biodiversitate şi producţie locală. Le-am spus din start: orice e spre folosul comunităţii e binevenit. Dacă însă ne dădeam seama că nu doreau ceva constructiv, ne-am fi retras.“

Aşa că evenimentele au început să curgă: s-a construit un centru de informare turistică, un centru de prelucrare a fructelor şi legumelor, toate axate pe tradiţii şi identitate comunitară. 
Cam aşa se petrece lucrul cu majoritatea străinilor veniţi şi stabiliţi în satele noastre. Unde ajung – ba înfiinţează un ONG, ba renovează o şcoală, ba se implică în problemele comunităţii. Sînt văzuţi, adică, ca un fel de mesageri ai civilizaţiei. Într-un alt sat european, Şinca Nouă, un cuplu de cetăţeni vestici (ea austriacă, el german) a dat startul la ridicarea de pensiuni. Barbara şi Christian Promberg, amîndoi biologi, au descoperit zona ca un teren propice dezvoltării ecoturismului, valorificînd-o, bineînţeles, la maximum. 

Şi tocmai oful primarului din Saschiz vizavi de străinii stabiliţi în comunităţile noastre rurale este o paradoxală concluzie a percepţiei noastre faţă de străini. „Singurul lucru care mă deranjează este că a trebuit să vină cineva din afară ca să ne pună în valoare lucrurile importante. Cînd vezi că oamenii ăştia vin cu drag să-ţi spună ţie ce comori deţii şi cum să le fructifici, te apucă un soi de tristeţe. Noi avem mii de organizaţii la nivel naţional şi nimeni nu face absolut nimic...“

Foto: V. Dorolţi