Fetiş securitar, nostalgii libertare
Nu are sens să opui libertatea securităţii sau invers. Cele două nu există „în stare pură“ decît în discursul politicienilor sau în dicţionarele de concepte ale filozofiei politice. În lumea socială pe care o explorăm în timp real şi cu resurse limitate, libertatea şi securitatea trebuie să coexiste pentru a oferi grade acceptabile de stabilitate şi de schimbare ale unei societăţi. Odată ce începi să restrîngi libertăţile civile în numele unei securităţi a statului sau a poporului, de fapt sporeşti controlul indivizilor în detrimentul libertăţii lor. Dar şi o libertate a fiecărui individ într-o lume în care siguranţa vieţii tinde către zero nu are sens. Libertatea asumă riscuri, dar cînd riscurile sînt prea mari, nimeni nu mai vrea să-şi exercite libertatea. Sau foarte puţini, care devin victime sigure.
Nu există o singură libertate, un singur înţeles al ei. Poate fi înţeleasă ca lipsă a interferenţelor unei puteri, sau ca un act nedeterminat, sau ca libertate de a încheia contracte. Şi nu am numit decît cîteva dintre sensurile ei, cele mai evidente. Nu vorbim despre libertate în general, ci despre libertatea de a face sau de a nu face ceva, de a accepta sau a nu accepta etc. Există mai multe moduri de a stabili marile categorii ale libertăţii: fie ca libertatea negativă şi libertatea pozitivă, fie ca libertatea politică & socială vs libertatea economică etc. Iar aceste categorii e necesar să stea împreună pentru ca oamenii să-şi atingă potenţialul uman, să se împlinească. Un stat în care poţi cumpăra orice produs, să zicem un stat fără clase economice, dar în care libertatea de exprimare e inexistentă nu oferă cadrul pentru o viaţă bună. La fel, un stat în care poţi critica puterea fără să fii pedepsit, dar nu-ţi poţi permite o asigurare de sănătate sau plata studiilor (pentru că doar o minoritate deţine toate resursele) e o lume nedreaptă, în care indivizii nu sînt liberi. Dar aceste lucruri sînt evidente tuturor. Mai mult, istoria ne ajută să înţelegem că societăţile drepte sînt doar cele în care categoriile, tipurile de libertate s-au susţinut reciproc. Iar aceste societăţi sînt foarte puţine, ameninţate continuu fie de totalitarism politic, fie de corporatism economic.
Securitatea are sens doar dacă poate contribui la extinderea sau conservarea libertăţilor cetăţenilor. Dacă-şi găseşte o altă justificare, e o securitate care constrînge şi limitează, un pretext pentru o anumită clasă (de obicei politică sau administrativă) să-i domine prin control pe ceilalţi cetăţeni. Şi în numele securităţii se fac cele mai mari crime. Precum libertatea, nici securitatea nu poate exista ca un ideal general, fără nici un designator, fără o specificare. În plus, acţiunile securitate ar trebui să aibă un termen limitat, ele sînt intervenţii pentru o perioadă clar fixată cu un scop limitat. Dar teoria nu se potriveşte cu practica: duhul odată ieşit din lampa fermecată, cu greu poate fi introdus la loc. „Primăvara arabă“ a început pentru că de multă vreme în acele ţări se conducea „cu mînă de fier“ în numele securităţii, într-un regim al stării de urgenţă. USA Patriot Act, care ar trebui să expire pe 29 mai 2011, a fost în vigoare zece ani şi administraţia, în numele securităţii, a încercat să-l extindă continuu. Am ajuns să scanăm corporal copii pe aeroporturi şi să păstrăm date de trafic pentru cel puţin jumătate de an, tot în numele securităţii. În numele securităţii se împînzesc oraşele cu camere de supraveghere. Securitatea a devenit un fetiş al epocii noastre. Iar rezultatele sînt mediocre: toţi sîntem supravegheaţi, consumîndu-se resurse imense, dar foarte greu sînt prinşi inamicii, închipuiţi sau nu. Nu reţinerea datelor de trafic sau scannerele corporale îi prind pe terorişti, informaţia produsă de aceste mecanisme este inutilă, dar asigură locuri de muncă şi privilegii celor din interiorul sistemului. Informaţia de care experţii în securitate au nevoie este ascunsă şi nu se descoperă dacă supraveghezi tot. E nevoie de intuiţie, raţionamente corecte şi oameni infiltraţi în reţelele care pun în pericol vieţile cetăţenilor nevinovaţi.
Secretul se combate în secret, nu fisurînd sferele private ale tuturor indivizilor. Pentru că aceste breşe în viaţa privată au un efect devastator asupra libertăţii noastre şi, indirect, asupra dorinţei noastre de a mai socializa, de a fi împreună în construcţia lumii sociale. Siguranţa pe care ţi-o aduce sfera privată e importantă. A transforma viaţa privată într-un film public cu scopul de a ne apăra pe noi de noi înşine e un cal troian. Desigur, experţii în securitate vor încerca întotdeauna să-şi justifice metodele explicînd că scopul scuză mijloacele. Dar chiar aşa să fie? Şi nu cumva scopul este de multe ori exagerat sau amplificat doar pentru a susţine mijloace represive şi interferenţe nedrepte în vieţile oamenilor? De ce ar fi ameninţarea terorismului islamic mai gravă ca lipsa de transparenţă instituţională? De ce e mai importantă siguranţa statului decît agregarea libertăţilor individuale? Întrebările pot continua la nesfîrşit, dar nu va răspunde nimeni, pentru că teoreticienii şi practicienii securităţii trăiesc într-o matrice în care întrebările despre libertate nu au rost.
Constantin Vică este doctorand în Etica Noilor Tehnologii la Universitatea Bucureşti.
