Starea de asediu

Publicat în Dilema Veche nr. 380 din 26 mai - 1 iunie 2011
Starea de asediu jpeg

Spaima de străini, pericolul contaminării cu mentalităţi „decadente” occidentale, radicalismul islamic, starea de război cu Israelul – tot atîtea motive, reale sau inventate, pentru ca state ca Iranul, Siria sau Egiptul să pună, prin legislaţie, securitatea statului mai presus de libertăţile individuale şi libertatea presei.
 

Tărîmul mullahilor

„Dacă ataci sau critici un mullah (cleric), sau dacă pui în discuţie sistemul de republică islamică, te poţi încadra la atingere adusă Islamului şi/sau securităţii statului“ – îmi explica în 2009 o amică iraniană, fotoreporter. „Dacă critici felul în care acţionează o instituţie a statului sau critici modul de administrare a banilor publici, aduci atingere siguranţei naţionale“, „dacă nu eşti atent cum vorbeşti despre alte religii, devii suspect de misionarism şi prozelitism şi iar ajungi la atingere adusă islamului“… şi tot aşa continuă înşiruirea de interdicţii, limite sau acţiuni şi teme care te pot arunca în închisoare, dacă nu mai rău. Dar asta nu înseamnă că Iranul tace.  Libertatea de expresie a iranienilor obişnuiţi se manifestă mai ales în spaţiul privat, dar din anii ’90 pînă acum, în pofida restricţiilor aspre de după protestele din 2009, un spaţiu public atipic pulsează de opinii, unele de-a dreptul radicale, de genul „religia trebuie separată de politică“. Taxiurile sînt un astfel de spaţiu de libertate de expresie şi se transformă parcă în studiouri de televiziune occidentale cu adevărate dezbateri şi talk-show-uri, cu călătorii pe post de participanţi. Aproape nimic nu este tabu, mai ales în perioadele electorale. Totul funcţionează, relativ fără riscuri pentru siguranţa personală, cîtă vreme discuţia nu se concretizează în acţiune. În schimb, spaţiul public oficial – mai ales presa – este profund marcat de cenzură şi autocenzură. Orice discuţie despre egalitatea între sexe, separarea religiei de politică şi administraţie se traduce prin atingere adusă siguranţei naţionale ori islamului, iar a scrie ori a vorbi despre aproape orice temă presupune un balet printre reguli şi interdicţii. 
Aceleaşi reguli de protejare a siguranţei statului se aplică în economie. Oficialii iranieni declară că doresc investiţii străine în Iran şi privatizare, dar niciodată o firmă străină nu poate avea controlul asupra afacerii respective. Din motive de siguranţă naţională, pachetele majoritare sînt deţinute tot de iranieni. În domeniul petrolului, situaţia este şi mai complicată. Iranienii au încă – şi istoria le spune că pe bună dreptate – obsesia controlului asupra resurselor ţării, după experienţa tristă cu firmele britanice şi americane care, înainte de revoluţia din 1979, dominau resursele de petrol iraniene iar din profit nu ajungea mai nimic la populaţie. Tot pentru siguranţa statului, de cîţiva ani, Gărzile Revoluţionare Pasdaran se asigură că economia rămîne doar în mîini iraniene. 

Iranul pentru iranieni
 
De cînd a devenit Ahmadinejad preşedinte în 2005, Pasdaran au pătruns încet, dar sigur, în politică, în administraţie şi în economie. Gărzile Revoluţionare şi-au creat companii care au primit contracte guvernamentale de miliarde de dolari pentru lucrări în construcţii ori în domeniul petrolier sau gaze. Potrivit unei legi date de parlament, Pasdaran au întîietate în faţa altor companii iraniene sau străine atunci cînd se acordă contracte pentru lucrări publice. Într-o manifestare de forţă fără precedent, Pasdaran au determinat rezilierea contractului cu o firmă turcă pentru noul aeroport Imam Khomeni din Teheran. Gărzile nu au ezitat să tragă în direcţia unui avion turc care tocmai ateriza pe aeroport. „Era periculos pentru securitatea naţională ca cel mai mare aeroport iranian să fie administrat de o firmă străină“ – mi-a spus Reza, un membru al gărzilor, retras la pensie. Prezumţia de la care se porneşte este că, pentru Pasdaran, interesul naţional se află pe primul loc, deci siguranţa naţională e asigurată în faţa riscurilor economice presupuse de investitorii străini şi influenţele pe care le pot aduce cu ei.

Ameninţarea din afară a Siriei
 
Minorităţile, mai ales kurzii şi ce a mai rămas din minoritatea druză, războiul neîncheiat cu Israelul şi radicalismul islamic sînt văzute de partidul Baas sirian ca principalele surse de risc pentru siguranţa statului. Legile privind starea de urgenţă au fost prelungite ani la rînd. Aşa cum explica recent, pentru Radio România, fostul ministru de Externe israelian Shlomo Ben Ami, o eventuală pace Siria-Israel poate lăsa regimul de la Damasc fără motivaţia pentru restricţiile pe care le impune asupra libertăţii indivizilor – „o pace cu Israelul, pentru sirieni devine de fapt o chestiune de identitate pentru regim, dacă ai pace cu Israelul nu mai poţi avea starea de urgenţă, nu mai ai pretextul, ceea ce înseamnă că trebuie să devii democratic, iar regimul nu vrea asta“. Protejarea de inamicul din exterior este formula clasică pentru protejarea de fapt a unui regim, nu a statului – o formulă foarte populară în Orientul Mijlociu şi Africa –, iar problema drepturilor individuale în balanţă cu riscurile externe pur şi simplu nu se pune, sau nu s-a pus pînă la „primăvara arabă“. 

Duşmanul din casele siriene şi egiptene

Acelaşi lucru este valabil pentru celălalt duşman public numărul 1 – islamul radical. Un duşman invocat atît în Siria, cît şi în Egiptul lui Mubarak, pentru a justifica starea de urgenţă nu doar în exterior, în faţa partenerilor occidentali sensibili (cel puţin declarativ) la derapaje în protejarea drepturilor omului, dar şi în interior, pentru opinia publică naţională. E drept că invocarea radicalismului islamic nu este cu totul nejustificată. În Egipt, ca şi în Siria, nu au lipsit atentatele organizate, de exemplu, de Fraţii Musulmani, care nu şi-au făcut griji în privinţa pierderilor colaterale de vieţi de civili. Hafez al Assad a rămas în istorie ca omul care a strivit în sînge şi aproape a şters de pe faţa pămîntului oraşul Hama, care ajunsese un bastion al islamului radical promovat de Fraţii Musulmani sirieni, pentru că, în viziunea regimului, Siria nu îşi permitea luxul de a lăsa să se exprime „democratic“ un grup care nu-şi ascundea intenţia de a schimba regimul şi a instala un tip de administraţie de inspiraţie islamică. În Egipt, jurnalistul Mohamed Mostafa consideră că riscul radicalismului islamic poate fi evitat prin cointeresarea şi implicarea Fraţilor Musulmani în jocul politic care presupune compromis şi negociere, deci moderaţie – „dacă Fraţii Musulmani nu sînt implicaţi în politică, se vor radicaliza“.

Riscurile libertăţii
 
Problema este că, în baza legislaţiei care permite contracararea islamismului radical – după cum arată statisticile mai tuturor organizaţiilor neguvernamentale internaţionale din domeniul drepturilor omului –, orice tentativă de critică, fie ea şi constructivă, la adresa regimului ori a felului în care este administrată ţara, intră în categoria activităţilor care afectează siguranţa naţională. „Voi, europenii, vă permiteţi libertăţi individuale pentru că vă exprimaţi opiniile în cadrul unui sistem deja verificat, pe care vreţi uneori să îl reformaţi, dar nu să îl înlocuiţi radical, or, aici nu e cazul, la noi democraţia este riscantă, reforma poate însemna nu ameliorare, ci schimbare radicală, aici bolovanii nu doar se clatină, ci au tendinţa să se rostogolească, şi atunci cum îi opreşti?!“ – îmi explica recent un jurnalist sirian. Derapajele au devenit regulă pentru că este vorba despre un spaţiu în care orice exprimare de tip democratic este văzută ca avînd potenţial exploziv, pentru că nu există exerciţiul schimbului liber şi paşnic de opinii, pentru că alternanţa la putere este considerată un factor de risc, pentru că în aproape toate statele din Orientul Mijlociu a intrat profund în sînge senzaţia de stare de asediu. 

Carmen Gavrilă este analist de politică externă la Radio România.
 

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Experimentul social al unui român care a vrut să afle ce cred românii când li se spune că viaţa în luxul paradisului din Bali costă mai puţin decât în Cluj
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social. El a făcut o comparaţie „cosmetizată” a costului vieţii în paradisul din Bali, cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile acestul „clickbait” elaborat au fost surprinzătoare: oamenii au înghiţit „găluşca” şi au generat un trafic nebun postării.
image
Un YouTuber care a vizitat un McDonald's-ul rebrănduit din Rusia a povestit cât de multe diferenţe sunt faţă de varianta americană
Un reporter rus de la un cunoscut canal de YouTube a mers la McDonald's-ul rebranduit din Moscova, care s-a deschis pe 12 iunie, şi a spus că mirosul şi mâncarea sunt diferite.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.