Cum securizăm Internetul? Prin cenzură!
Prin anii ’60, americanii au vrut să facă o reţea de calculatoare care să supravieţuiască oricărui atac nuclear. Pentru asta au construit un tip de reţea simplă, deschisă şi descentralizată, pe care o numim astăzi Internet. Noua idee a fost ca punctele reţelei să îndeplinească doar activitatea tehnică necesară de bază (transmiterea informaţiei mai departe), fără a gîndi prea mult la ce fac. Adică sînt cam proaste. De altfel, Internetul mai este numit „the stupid network“ (reţeaua proastă).
Acest tip de reţea descentralizată şi deschisă, care a acaparat tot globul, are multiple avantaje practice. Printre care şi faptul că îndeplineşte funcţia urmărită iniţial – să supravieţuiască unui atac nuclear. Pe de altă parte, nu există un buton de închidere: Internetul nu se opreşte niciodată pentru revizii tehnice între orele 3 şi 4 în fiecare prima duminică din lună. Un alt avantaj, poate nedorit la început, este că e extrem de greu (niciodată 100% perfect şi aproape imposibil tehnic) de a instala un sistem de cenzură tehnică a Internetului. Astfel, libertatea de exprimare de pe Internet este egală cu nivelul cel mai ridicat al ţării conectate la reţea. Evident, aceasta ridică nişte probleme de securitate însemnate.
Libertatea strică
Dar unele state, unde Internetul a pătruns deja, nu-s mulţumite cu politica asta. Internetul, ca orice mass-media, trebuie să arate doar ce decide guvernul, nu? Motivaţii se găsesc suficiente, iar securitatea cetăţenilor este întotdeauna scoasă în faţă. Cum reţeaua asta făcută de americani nu este un lucru sigur, mai bine să încercăm să-i impunem tehnic nişte limite. Şi dacă poate fi făcută să arate doar ceea ce vrem noi, cu atît mai bine. Cam asta este politica unor state. Să le luăm pe rînd.
Coreea de Nord a adoptat cea mai bună soluţie. Împiedică accesul cu totul. Doar 30 de site-uri nord-coreene există, toate aprobate dinainte de guvern. Oricum, se pare că doar un număr mic de potentaţi au acces la Internet. Din punct de vedere al securităţii, aceasta este, evident, cea mai eficientă decizie. Un principiu din domeniul securităţii zice că cel mai sigur calculator este cel deconectat de la Internet, dar şi de la curent. În plus, trebuie să fie îngropat la 100 de metri sub pămînt. Perfect adevărat!
China a adoptat un sistem mai perfid. Cu peste 400 de milioane de utilizatori de Internet, guvernul şi-a devotat resurse serioase pentru un Mare Zid Chinezesc al Internetului (Great Firewall of China). Unul dintre cele mai mari şi mai sofisticate sisteme de filtrare a conţinutului pe Internet a fost creat din fonduri guvernamentale pentru a se putea garanta siguranţa cetăţenilor chinezi cînd navighează online. În special prin limitarea accesului la orice conţinut ce ar putea aduce atingere sistemului de stat (ar fi mers aici „orînduirii socialiste“, nu?). Acest sistem este impus şi tuturor furnizorilor de servicii Internet, firmelor online care lucrează în China, inclusiv motoarelor de căutare. De exemplu, dacă vei căuta „Tien an men 1989“, nu vei găsi nimic referitor la evenimentele din 4 iunie.
Sistemul de filtrare este completat de unul de propagandă online, cu utilizatori însărcinaţi cu atribuţii de „dezbatere şi convingere“. Pentru că nici un sistem de filtrare nu este perfect, autorităţile chineze iau şi măsuri suplimentare de închidere a robinetului de informaţie, atunci cînd lucrurile par a ieşi de sub control (vezi violenţele etnice din Xinjiang, iunie 2009), iar Facebook şi Twitter sînt pe lista neagră a site-urilor care nu pot fi accesate. Din motive de securitate, evident. Pentru că sînt mult prea greu de controlat.
Turcia ar fi trebuit să fie un exemplu mai bun, mai ales în demersurile sale de integrare europeană. Însă unul dintre articolele din Codul Penal care incriminează orice insultă adusă fostului preşedinte Atatürk a fost folosit de numeroase ori pentru a obţine în instanţă blocarea unor site-uri întregi (de exemplu YouTube, Blogger sau Wordpress). Niciodată nu s-au gîndit ca întîi să-i notifice pe administratorii site-urilor respective. Mai nou, lucrurile par a merge în mai rău. La finalul lui aprilie 2011, o instituţie prezidenţială a trimis tuturor furnizorilor de Internet şi găzduire de site-uri o listă de 138 de cuvinte ce trebuie filtrate pe Internetul turcesc. Unele erau în engleză (girl, free, partner), iar altele în turcă (yasak – interdicţie sau itiraf – confesiune). Dacă planul acesta pare a fi eşuat, o altă iniţiativă lansată la începutul lui mai 2011, anunţată de altă instituţie oficială, de data aceasta guvernamentală, prevede că toate calculatoarele din Turcia conectate la Internet vor fi obligate să instaleze o măsură de securitate obligatorie, dar confidenţială. Adică să instaleze una dintre cele patru variante de filtre obligatorii: familie, copii, domestic sau standard. Lista de site-uri blocate de filtre nu este disponibilă public.
Măsuri europene
Toate aceste măsuri de filtrare şi blocare a conţinutului ilegal, de către diverse ţări, au fost criticate în numeroase ocazii de oficiali ai SUA sau de cei ai Uniunii Europene pentru că încalcă libertatea de exprimare. Numai că şi ţările Uniunii Europene se joacă cu aceleaşi idei. Motivaţii oficiale ale blocării sînt legate de alte subiecte, de obicei mai sensibile şi mai comerciale: farmacii de pe Internet neautorizate sau jocuri de noroc nelicenţiate pe un anume teritoriu (ex. Franţa, Italia), pornografia infantilă (ex. Danemarca, Suedia, Marea Britanie) sau chiar adultă (ex. România) ori protecţia drepturilor de proprietate intelectuală (ex. Olanda – deocamdată există doar un proiect de lege – sau Franţa, cu un sistem de verificare a întregului conţinut pentru a depista posibilele încălcări ale dreptului de autor, legea HADOPI) – toate acestea sînt folosite pentru a impune exact aceleaşi măsuri criticate în „ţările nedemocratice“, inclusiv filtre secrete de site-uri considerate ilegale, care trebuie să fie puse în aplicare de furnizorii de Internet.
Din motive rareori justificate, măsurile de securitate par atît de necesare încît nu mai putem accesa Internetul fără ele. În schimb, rămîn doar argumente teoretice şi filozofice crearea unei infrastructuri de cenzură care poate fi (şi în unele cazuri este deja) abuzată, atingerea implicită adusă libertăţii de exprimare sau inutilitatea măsurilor tehnice care pot fi uşor depăşite. Nici măcar principiul fundamentat al unui stat de drept, prin luarea unei măsuri de blocare cu evitarea unei decizii judecătoreşti, nu mai are destulă forţă. Cu atît mai puţin soluţia evidentă şi legală – deja existentă – de ştergere a conţinutului declarat ilegal şi pedepsirea celor vinovaţi pentru publicarea sa pe Internet.
De fapt, nici în UE nu sîntem departe de China. Grupul de lucru care se ocupă de aplicarea legii în Consiliul European a luat în discuţie la 3 martie 2011 un plan pentru crearea unei „graniţe virtuale Schengen“ în UE. Într-o prezentare denumită „Către un Cyberspaţiu European Unic şi Sigur“, făcută publică abia în mai 2011, furnizorii de Internet europeni erau propuşi să joace rolul de vameşi ai tuturor informaţiilor pe care un european ar avea dreptul să le acceseze pe Internet. Déjà-vu?
Pare inacceptabil în zilele noastre ca poştaşul să filtreze scrisorile care ajung la tine. Sau ca operatorul tău de telefonie să decidă de la cine ai voie să primeşti telefoane. Doar în cazul Internetului, măsura similară – blocarea prin furnizorul de acces a oricărui site – este văzută, doar de puţini sperăm, ca o măsură de securitate, şi nicidecum una de cenzură a libertăţii de exprimare.
Bogdan Manolea este jurist. Editează site-ul http://legi-internet.ro.
