Tema săptămînii

Am fi tentaţi să credem că Emil Cioran a fost o personalitate suficient de importantă pentru a fi şi pentru Securitate un obiectiv de primă mărime. Judecînd după dosarul de Securitate al lui Emil Cioran, lucrurile nu se prezintă însă chiar aşa.

Institutul Cultural Român din Paris a invitat 19 specialişti europeni să-l gîndească pe Cioran la o sută de ani de la naştere, în cadrul colocviului internaţional „Cioran – pesimismul jubilatoriu“, organizat pe 18 şi 19 martie 2011. Fragmentele care urmează reprezintă un decupaj subiectiv a trei dintre intervenţiile din colocviu.

"Cioran a practicat contradicţia şi paradoxul cînd a scris filozofie lirică, nu cînd a predicat colectivismul naţional, dictatura şi revoluţia naţională. El şi-a declarat poziţia politică în mod ardelenesc, adică serios, cu patos şi participare…"

Cine-l mai citeşte pe E.M. Cioran în ziua de azi? Cineva trebuie să o facă, dat fiind că majoritatea cărţilor sale au fost traduse şi sînt publicate. La universităţile la care doctoranzii şi profesorii sînt familiarizaţi cu fiecare filozof şi teoretician literar francez recent, Cioran este practic necunoscut, deşi a fost un gînditor mult mai fin şi a scris o proză mult mai bună decît mulţi dintre aceştia.

Eugène van Itterbeek (n. 1934) este poet şi critic literar de expresie franceză din Belgia. Este doctor în litere şi în drept şi a predat cursuri de literatură franceză la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu. Conduce Centrul de Cercetări Cioran de la aceeaşi Universitate şi organizează, începînd din 1992, Colocviul Internaţional Emil Cioran.

Am vrut să aflăm dacă, dincolo de discuţiile interminabile despre Cioran, dincolo de omagii şi aniversări, cineva chiar îi mai citeşte cărţile. Aşa că i-am întrebat pe cîţiva tineri intelectuali de la noi: „Mai citiţi Cioran? Dacă da, ce? Dacă nu, de ce?“ Răspunsurile lor s-ar putea să vă surprindă.

Harish are 49 de ani, o şcoală de yoga în Mysore, multă răbdare, iar cînd nu are grijă de occidentalii veniţi acolo pentru cursuri, iese-n prag şi cîntă la flaut. Pare să n-aibă nici o apăsare şi că se bucură de tot timpul din lume. Îl vezi smotocind o pisică jigărită pripăşită pe lîngă şcoală, vorbind cu bucătarul, Kumar, sau stînd de vorbă cu cine se mai nimereşte să lenevească la cafeneaua din spate, după cursurile de astanga, hata, pranayama sau de sanscrită.

Artă vizuală fără emoţie nu există. În facultate ne amuzam copios inventînd categorii estetice. Pentru grupul nostru de prieteni existau categoriile estetice adăugate marilor categorii învăţate cu domnul profesor Achiţei. Aveam categoria drăguţel, haioşel şi urîţel.

Mă emoţionează sinceritatea fotografiilor, în primul rînd. Şi faptul că o imagine îţi spune – dacă ai ochiul şi mintea cît de cît antrenate pentru asta – foarte multe lucruri despre fotograf. Îmi place să mă uit la imagini şi să încerc să ghicesc ce-a gîndit fotograful cînd a făcut-o. Mă mai emoţionează fotografiile în care se vede că fotograful şi-a pus sufletul pe masă şi intimitatea transmisă de acele imagini.

in punct de vedere psihofiziologic nu sînt schimbări majore. Din punct de vedere afectiv pare să ne lipsească din ce în ce mai mult timpul – dacă nu şi capacitatea – de a elabora ceea ce ni se întîmplă. Aceasta este o pierdere. Ne emoţionăm la fel, dar bombardamentul de emoţie şi de informaţie poate deveni cronic traumatic pînă într-acolo încît să ducă la alt tip de modificări ale funcţionării umane.

Ultimii ani au fost foarte agitaţi, mare parte şi din cauza crizei/crizelor. Drept urmare, am început să consumăm şi lucrurile, de orice fel, pe fast forward. Mai mult ca niciodată nu mai am răbdare. Iar piaţa, slavă Domnului, e plină de produse care nu-ţi pierd timpul: fast food, wash&go, tabloide, junk music, sitcom-uri de 20 de minute, benzi desenate, smartphones etc. Sînt în target.

Cred că sînteţi de acord cu mine că întrebarea zilei nu este şi nu a fost vreodată „Ce te emoţionează?“, ci „Ce mai faci?“. Pînă aici, nimic în neregulă. Numai că, dacă mai pe vremuri, cemaifaci putea include măcar în curba lui c şi ceva mai despre tine, vreo descoperire, vreo plăcere, vreo emoţie chiar, acum chiar că ai pica din lună dacă nu răspunzi întrebării cotidiene încrezător, fericit, cu zîmbetul pe buze.

Emoţia a fost şi va fi Graalul cititorului de pension. Este ceea ce caută un cititor inocent în literatură. Iar acest fapt a făcut ca producătorul profesionist de text să evite cu orice preţ exprimarea emoţiei. Atenţie, exprimarea, nu şi producerea ei. Iar aici intrăm într-o lungă dispută: aceea dintre adepţii emoţiei ca rezultat al bucuriei intelectului şi aceia care o acceptă doar ca rezultat direct al comunicării dintre text şi suflet.

Emoţia e greu de tradus. Fiecare pare că simte în felul său unic, emoţia fiind cu totul subiectivă şi greu de analizat. Cîteva lucruri sînt, într-adevăr, universale, aşa cum a constatat Darwin şi cum ştiu prea bine fanii serialului Lie To Me.

Încet, trece şi recesiunea, iar piaţa cărţii pare să se întremeze, chiar dacă probabil va mai dura pînă să atingă nivelul din 2008, toamna. Producţia editorială va trece probabil peste criză. O putem numi „criza mică“, fiindcă a depins de condiţii economice mai curînd exterioare acestui sector: producţia editorială a scăzut la cota de avarie fiindcă în general a scăzut puterea de cumpărare a consumatorului.

Obişnuiam să mă joc cu volumele din bibliotecă, mai ales cu cele groase şi cartonate, numai bune pentru tot felul de turnuri, ziduri sau tunele. Deşi ştiam să citesc, nu mă interesa deloc conţinutul lor. Descifram din cînd în cînd titlurile mai scurte sau scrise mai atrăgător, dar fără să le şi înţeleg. Multe volume erau cărţi de matematici superioare, adunate de tatăl meu, profesor.

Unul dintre clişeele vremii noastre (mă tem că şi al vremilor trecute) e acela că tinerii din ziua de azi nu mai citesc. Cum să mai citească, de vreme ce pierd vremea la calculator, pe Internet, prin cluburi şi pe străzi?  Nici noi, pe vremea noastră, nu mai citeam ca odinioară, căci pierdeam vremea prin discoteci, pe stradă... numai calculator nu aveam.

Dacă este adevărată statistica recentă potrivit căreia România e fruntaşă la analfabetism în Uniunea Europeană, criteriul este unul singur: a şti să citeşti! Pentru cei ce citesc în mod firesc,  nu cred ca s-a schimbat ceva. Cei preocupaţi de lectură îşi aleg cărţile fie după nevoie şi interes, fie după gust şi plăcere.

Design-ul cărţii trebuie să fie potrivit conţinutului, materialele folosite – la fel. O carte importantă nu se face pe hîrtie de ziar (decît dacă vrea să spună ceva cu asta). Un design inspirat vinde cartea mai bine (în vest, la noi cred că-i totuna). Eu nu mai cumpăr cărţi urîte.

Citim din ce în ce mai puţin. E mult şi bulversant ce se întîmplă în jurul nostru, ca să mai avem liniştea lecturii, deşi aparent toată lumea se informează, citeşte. Informaţia este fundamental necesară: dacă nu eşti bine informat, nu exişti pare să fie sloganul zilelor noastre, ba chiar e atît de multă informatică, încît ne trebuie metode de selecţie – altă problemă…

Deşi în cercuri se pot discuta texte de orice fel, preponderent este valorificată cartea de literatură, nu neapărat pentru potenţele ei estetice, ci mai ales pentru rolul ei formator, pentru măsura în care contribuie la dezvoltarea intelectuală şi personală a copiilor.

„Cum se coace zmeura, cum cresc merele, cum se petrec alte fenomene în natură“, astfel apar şi există – scria Virginia Wolf – cărţile în lume. Dacă zmeurişul cărţii este, astăzi, la noi, tot mai bogat, lipsesc, în schimb, de cele mai multe ori, potecile de acces. Acolo unde ar trebui să fie căile cele mai simple şi mai la îndemînă, creşte un hăţiş greu de trecut.

1. Care mai sînt criteriile în funcţie de care citiţi/cumpăraţi cărţi? S-au schimbat ele în ultimii ani? 2. Care sînt „cărţile care contează“ în momentul de faţă pentru dvs., cele pe care le-aţi păstra în bibliotecă? Răspund Bogdan Voicu, Iulian Comănescu, Oana Boca, Igor Mocanu, Elena Vlădăreanu, Ioana Bot, Robert Şerban, Corina Bernic.

Ce cărţi contează? Cred că esenţial pentru mine, ca profesor, este să reuşesc să identific cărţile care contează pentru copii. De cele mai multe ori, ne gîndim că importante sînt cele despre care noi am învăţat sau am descoperit că sînt importante. De aici dificultăţile de a accepta listele de lectură propuse de elevi.

Pentru a risipi orice teamă de arbitrar, iată un fragment al Constituţiei regale din 1923: „Nici un act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act“ (art. 87). Se întîmplă aşa ceva în republica noastră ferită de „loteria genetică“?

Monarhia britanică se bucură astăzi de o deosebită preţuire, şi datorită desăvîrşitului comportament constituţional, public şi privat al reginei Elisabeta a II-a. Un comportament desăvîrşit are şi regele Mihai. A acţionat cu mare curaj şi responsabilitate în 1944. S-a opus instaurării regimului comunist şi înfeudării ţării.  S-a purtat cît se poate de demn în lungul şi dificilul exil. După 1989, nu s-a lăsat convins de cei care îl îndemnau la riscuri. Prin conduita sa discretă, dar consec

Cînd, în apropierea Paştelui din ’92, şefa mi-a spus că voi relata de la prima vizită oficială a regelui Mihai în România, nimic nu era-n dubiu. În chestiunea respectivă, ziarul Azi era înainte de orice „antimonarhist“, la fel cum era şi antiţărănist, antiliberal şi, în general, anti-orice era antifesenist.

Monarhia constituţională ne oferă şansa de a ne valorifica la maxim drepturile şi libertăţile şi de a ne simţi în continuare acasă în lumea şi în ţara noastră. Acest lucru o transformă în ceva mult mai important decît un sistem de guvernămînt printre altele. Este acel ceva care face ca toate basmele să fie despre prinţi, prinţese şi regi, şi nu despre preşedinţi şi comisari.

Publicaţiile vremii – printre care cotidienele Adevărul, Azi, Cotidianul, România liberă şi săptămînalele Tinerama şi Expres – vehiculează păreri de o polaritate ameţitoare, atît în idei, cît şi în stilul scriiturii: tabăra monarhistă priveşte sosirea regelui drept prilej de reîntregire naţională, politică şi spirituală, în timp ce opozanţii acuză familia regală şi mulţimea ce sprijină cauza acesteia de manipulare politică, în primul caz, şi de lipsă de discernămînt, în cel de-al doilea.

Apreciez foarte mult, ca republican, dacă vreţi, dar nu numai – ca om, ca român – reacţia Casei Regală a României la situaţia naţională, îmbinarea de decenţă şi rezervă cu povaţa şi cu încurajarea...

"E normal ca publicitatea să intre în alte medii care par (sau chiar sînt) mai eficiente – cu riscul violării intimităţii. Reclamele pe telefonul mobil, de exemplu, au apărut tocmai pentru că se presupunea că e un mediu „nepoluat“ de reclamă, deci orice informaţie verşi acolo vei avea mai mult impact. E ca teoria cu păscutul oilor."

Invitat să scriu despre excesul de marketing de pe la noi, şi surprinzîndu-mă incitat de subiect, am avut pentru o clipă senzaţia că aş fi un fel de snitch sau un răspopit semi-ipocrit, dacă aş aborda, totuşi, subiectul. Pentru o clipă doar; chiar dacă îmi cîştig pîinea făcînd asta, nu înseamnă că nu văd care sînt consecinţele extremei în care s-a ajuns la un moment dat în domeniu.