Cărțile care contează?
- argument -
Pe forumuri, am descoperit o comunitate nostalgică după cărţile uitate ale copilăriei generaţiei mele, multe dintre ele neavînd parte de o reeditare. Nu este vorba despre Cărţile Mari, cele care dacă sînt citite pe la 13-14 ani pot marca viaţa, nici măcar despre acele ever green ale mai multor generaţii de copii cum ar fi Cuore sau Singur de lume. Erau cărţile noastre „comuniste“, de la Editura „Ion Creangă“, multe cu autori români, altele scrise de nume obscure din fostul bloc socialist, poveşti cu tente propagandistice „obligatorii“ pe care nu le luam în seamă sau nu le pricepeam sensul, majoritatea cu ilustraţii care creau o impresie atît de puternică încît şi acum îmi amintesc personaje, detalii. Cipi, acest pitic uriaş, Fetiţa de pe Terra, Talismanul de safir, Povestiri istorice, Făt-Frumos certat cu gluma, Habarnam, Familia Roademult, Trei grăsani... erau cărţile „care contau“ pentru noi la momentul acela şi pe care mai mulţi dintre forumişti, care au devenit între timp părinţi, le caută acum ca să le scaneze sau să le tragă la xerox pentru copiii lor.
Mi-am dat seama cît de relativ este să spui despre o carte sau alta că e „importantă“. La şcoală, ne-au îndopat încă din clasele primare cu romanele istorice ale lui Sadoveanu sau cu povestiri despre „luminosul“ 23 august ale lui D.R. Popescu şi ni s-a spus că acestea sînt lecturile după care ar trebui să ne ghidăm în viaţă. Literatura străină era aproape inexistentă, iar unui copil căruia îi cădea întîmplător în mînă Povestea cu un hobbit a lui J.R.R. Tolkien (tradusă probabil dintr-un accident tot la Ion Creangă) i se oferea accesul într-o lume atît de diferită faţă de cea din Fraţii Jderi, încît efectul era unul năucitor şi de durată. Copiii de astăzi consideră Harry Potter o carte „importantă“ (şi se uită cu dispreţ la cărţile scanate de părinţii lor special pentru ei, care aparţin unui alt timp, altei lumi). Cred că ar trebui să le respectăm opinia, chiar dacă nu sîntem de acord cu ea.
N-am ales întîmplător acest exemplu legat de cărţile pentru copii. Pînă la 12 ani am citit mult şi anapoda, inclusiv cărţi proletcultiste pentru copii, pe care le descopeream în biblioteca bunicilor, publicate la Editura Tineretului. Apoi a venit marea schimbare, şi un timp n-am mai citit mai deloc. Se întîmplau lucruri mult mai fascinante în jurul meu: la televizor erau Dallas şi Sclava Isaura, rockerii se luau la ceartă cu depeşarii, se deschideau fast-food-uri celebre. Am revenit la cărţi abia pe la 20 de ani. În tot acest timp, am ratat cărţi „importante“, aşa că nu m-am mai putut întoarce la lecturi definitorii, la Balzac sau la Proust, şi am trecut direct la contemporani. Din nou am început să citesc mult şi anapoda. Criteriile în funcţie de care valorizăm cărţile sînt pur personale şi ţin în mare parte de conjuncturi, de traseele pe care ni le alegem în viaţă. Iar modul în care unele cărţi, aparent „neimportante“ ni se agaţă de memorie şi persistă acolo rămîne pentru mine un mister. De ce îmi amintesc atît de bine pălăria lui Cipi, acest pitic uriaş, mai bine chiar decît planeta Micului Prinţ, de parcă aş fi avut-o vreme de 20 de ani tot timpul în faţa ochilor? Sau de ce în anumite momente, unele dintre ele cît se poate de serioase îmi vine în minte aproape obsesiv un vers – Motoşel şi Botoşel erau doi pisoi la fel şi mă face să rîd?
