"Am simţit aşa o ruptură...". Interviu cu istoricul Şerban PAPACOSTEA

O casă mare, boierească, pe o stradă liniştită din centrul Capitalei. Şerban Papacostea te primeşte jovial şi te conduce spre birou, o încăpere plină de cărţi vechi, spre care ajungi urcînd nişte scări majestuoase, care trosnesc, şi străbaţi holuri cu alte cărţi. O statuie atrage privirea chiar lîngă birou. Îmi spune cu tristeţe: „E un cult al mareşalului Averescu în casa asta, cît o mai ţine, cît sînt eu aici“. În tinereţe a participat la manifestaţiile tineretului de simpatie faţă de regele Mihai, apoi comuniştii l-au trimis la Canal. Tatăl său, Petre Papacostea, a fost un om politic apropiat lui Averescu şi o persoană cu care monarhii României se consultau. Cu istoricul Şerban Papacostea am stat de vorbă despre o altă lume. Lumea sa. (C. G.)

Domnule Papacostea, vă propun să ne amintim puţin de copilăria dumneavoastră. Monarhia şi regele erau personaje importante în viaţa publică pe vremea aceea. Cînd aveţi primele amintiri legate de asta?

  Absolut. Acesta era elementul firesc. Nimeni nu cred că gîndea în alţi termeni pentru viaţa politică, indiferent de orientare – mai la dreapta, mai la stînga, mai liberală, mai ţărănistă ş.a.m.d. Primele mele amintiri sînt datorate familiei şi activităţii politice a tatălui meu, care a fost implicat în viaţa politică, în partidul averescan, şi a fost apropiat colaborator al mareşalului Averescu. A avut contact şi cu Ferdinand în timpul lui Averescu. După aceea, pe regina Maria am cunoscut-o şi eu personal într-o scurtă întîlnire. Şi, în faza finală, cu regele Mihai, al cărui sfetnic a fost. I-am adus aminte cînd a revenit în ţară despre tatăl meu, şi-a adus perfect aminte despre această legătură. Dincolo de cazul special al oamenilor care erau implicaţi în viaţa politică, pot să vă evoc amintirile elevului care am fost în vremea aceea. Era o atmosferă patriotică naţională centrată asupra persoanei regelui şi a imnului regal, pe care în ultimii ani de liceu, ’37-’38, îl auzeam de două ori pe săptămînă, luni dimineaţa, cînd ridicam drapelul în curtea liceului, şi sîmbăta la prînz, cînd se încheia săptămîna şi coboram drapelul în sunetele imnului regal, „Trăiască regele“, căruia îi ştiam textul şi melodia. 
Era ceva consubstanţial cu respectul faţă de persoana regelui şi de instituţia pe care o reprezenta, şi faţă de ţară, în fruntea căreia se afla. Am participat ca student la manifestaţiile din ce în ce mai masive pentru prilejul sărbătoririi regelui sau a sărbătorii naţionale de la 10 Mai în perioada post-23 August. Pe măsură ce au sporit tensiunile, tot mai mult ziua regelui sau Ziua Naţională aduna mari mase de tineret în jurul statuii lui Carol I din Piaţa Palatului – asta se întîmpla între instaurarea Guvernului Petru Groza şi plecarea regelui.

Regele Mihai povesteşte într-un interviu scena cînd Petru Groza i-a pus în faţă actul de abdicare. La reacţia sa – „Dar ce va spune ţara?“ – Groza a replicat: „Majestate, ţara a fost învăţată să vă iubească. D-acum o să o învăţăm să ne iubească pe noi“. Ideea lui Groza era că iubirea faţă de monarhie i-a fost într-un fel inoculată poporului român. Această experienţă a adolescentului care cînta imnul regal o simţeaţi ca pe o opresiune, ca pe un fel de îndoctrinare sau vi se părea ceva normal?

Mi se părea ceva absolut normal şi pot să spun că aveam sentimentul că eram o parte din acel tot care însemna naţiunea, ţara, în fruntea căreia era regele. Groza trebuia să găsească şi el o justificare. La sfîrşitul lui ’47, regimurile s-au radicalizat în toate ţările din Europa. Din ’44-’45 pînă la sfîrşitul lui ’47, Stalin a permis o formulă intermediară, cu aparent pluralism, largă concentrare democratică. Ipoteza mea e că el spera ceea ce îi spusese Roosevelt la Ialta – că cel mult doi ani ţine trupele americane în Europa, şi o Europă părăsită de trupele americane va fi o pradă uşoară. La sfîrşitul lui ’47, cînd a înţeles că noua conducere americană nu mai are de gînd să plece, cu Planul Marshall şi cu celelalte măsuri, a hotărît să îşi impună formula totală. Atunci a fost forţat să plece şi regele Mihai. A produs consternare pentru că, după actul de la 23 August, regele devenise simbolul – chiar mai puternic, mai evident decît înainte – al naţiunii şi al rezistenţei naţionale. Pînă atunci fusese ţinut în umbră de tatăl său şi de generalul Antonescu. După proclamaţia de la 23 August, pe care o am şi acum în memorie, el a devenit dintr-odată exponentul interesului naţional, al rezistenţei naţionale, indicatorul după care ne orientam speranţele.

Deci cei trei ani de la 23 August 1944 pînă la abdicare au fost un caz fericit, în care regele era un personaj popular şi instituţia monarhică era populară. 

Poate mai mult decît în tot trecutul, românii au văzut în instituţia monarhiei şi în persoana regelui temelia rezistenţei. 

Dar atunci cînd regele personal nu era popular? A fost un moment de zdruncinare cînd Carol II a trebuit să plece, după pierderile teritoriale, cînd el personal nu mai era popular, cînd a venit Antonescu... Cum era percepută atunci instituţia monarhiei?

Nu, Carol II nu a fost popular. Mareşalul Averescu a fost unul dintre cei ce au reuşit să întîrzie dictatura regală. Pentru că în România democraţia s-a prăbuşit cel mai tîrziu dintre toate ţările din această zonă.

Cînd a murit Averescu?

În ’38. Aveam 10 ani cînd a murit.
 
Spuneaţi că Averescu s-a opus.

Averescu şi alţii au încercat şi au reuşit să întîrzie dictatura regală pînă în ’38. Au fost manifestaţii, întruniri publice, o suită extraordinară de articole în ziarul Îndreptarea, al Partidului Poporului. Apăreau în ziarul Îndreptarea articole cu aluzii istorice – Madame du Barry şi dezmăţul, sau Henric II, regele Franţei, care prezent la un turnir a intrat în lupta între cavaleri; a vrut să participe şi el şi a fost omorît. Era o aluzie: ce se întîmplă dacă cel care păstrează funcţia de arbitru intră în luptă? Îmi povestea mama că erau cozi mari la chioşcuri cînd se vindea Îndreptarea, era o rezistenţă împotriva acestei abandonări a cursului democratic.  Cred că merită studiat lucrul acesta: cum de totuşi Carol a ezitat atît de mult timp. Fiindcă venise de la început, din ’30, cu ideea, sugerată şi de Iorga, care era un adversar al formulei plurale, dar i-au trebuit opt ani lui Carol ca să macine partidele şi să se impună.

Credeţi că a vrut de la bun început să desfiinţeze democraţia parlamentară?
 
Da. Carol a vrut să introducă un regim autoritar în favoarea monarhului şi în defavoarea factorilor politici democratici. 

Revin la întrebarea de mai devreme. Avem un caz fericit cu regele Mihai după ’44, cînd persoana sa este foarte populară şi această popularitate se contopeşte cu instituţia monarhiei, şi avem un caz nefericit în Carol II, în care persoana este nepopulară, intră în nişte acţiuni politice care se termină prost. Dar în asemenea moment era şi instituţia în sine contestată? Averescu, de pildă, pe care îl cunoaşteţi bine...

Nici o clipă. De pildă, Averescu era prim-ministru în 1927 şi regele Ferdinand, în ajunul morţii, ştia că era muribund, i-a cerut demisia şi Averescu i-a dat-o. Deşi avea majoritate parlamentară şi mai avea de guvernat trei ani, şi-a dat demisia ca să respecte factorul constituţional de sus, cum se numea. A abandonat puterea. Mussolini, el care nu concepea să nu ai putere, a zis o vorbă tare – „ma cue culo questo Averescu“ – să ai puterea în mînă şi să îi dai drumul. 

De ce anume a cerut Ferdinand demisia lui Averescu?

A încercat să facă un guvern care să preia conducerea la moartea sa. A mai trăit cîteva zile după asta. Ionel Brătianu s-a temut că, odată regele mort şi Averescu rămas la putere, nu-l mai clinteşte nimeni. Aşa că a revenit la putere după un scurt Guvern Barbu Ştirbei. Averescu a impus partidului decizia asta, au fost şedinţe grele, discuţii mari. Într-atît se respecta şi respectau instituţia monarhică. Şi ei, regii, o respectau, şi Carol I, iar despre Ferdinand nu mai spun. Au dovedit din plin că au ştiut să se identifice cu istoria naţională, cu interesele naţionale. S-au identificat cu naţiunea, aşa i-am simţit eu întotdeauna şi cred că nu e numai un sentiment personal, ci unul general de identificare a naţiunii cu această instituţie. Chiar dacă cu Carol II s-au stricat niţel lucrurile cînd a venit dictatura regală şi mai erau şi nemulţumiri – exilul la care a supus-o pe regina mamă, de pildă.

Am avut nişte regi puternici. Nu cumva am avut nişte regi prea puternici? Carol I, pe care îl respect enorm, dar care totuşi a instituit acel sistem al rotativei guvernamentale, în cazul lui Ferdinand mi-aţi dat chiar dvs. un exemplu, Carol II nu mai vorbesc, nu cumva totul depindea prea mult de voinţa unui singur om? Nu e chiar sistemul acela britanic unde regele domneşte, dar nu guvernează.

Dar au respectat pactul constituţional la care s-a supus Carol I cînd a jurat pe Constituţie, au fost arbitrii vieţii naţionale. Poate sub Ferdinand, cu influenţa reginei Maria, au existat intervenţii, imixtiuni, dar în mare, regimul a funcţionat remarcabil la români, care aveau o lungă istorie de dominaţie directă, de lupte politice, lipsă de continuitate, lipsă de echilibru intern. Aşa încît monarhia a fost salutară pentru societatea românească. Cît de favorabilă a fost societăţii româneşti se vede din faptul că România a dat atunci tot ce a avut mai bun. În viaţa politică, în cultură, un început de integrare în viaţa europeană spre care românii aspiră în chip tradiţional.

Am avut şi situaţia inversă, lipsa unui rege puternic, trei ani de regenţă după moartea lui Ferdinand. Erau trei persoane în regenţă şi nu prea se înţelegeau, atunci în mod inevitabil instituţia monarhului a fost slabă. Cum a funcţionat?

Acea situaţie a dovedit tocmai cît de fragilă e viaţa politică în absenţa unui rege arbitru, cum a fost Carol I, cum a fost Ferdinand. Din cîte ştiu din auzite, începuseră să se simtă inconvenientele absenţei arbitrului constituţional. Asta i-a împins pe mulţi înspre ideea readucerii lui Carol II. Alte grupuri din viaţa politică cereau prezenţa arbitrului, ba chiar în Partidul Liberal, după moartea lui Ion Brătianu, s-a desprins atunci gruparea lui Gheorghe Brătianu, din care făceau parte o serie de tineri liberali, pentru că PNL ca politică oficială se opunea întoarcerii. Cea mai mare parte a lumii politice româneşti a privit cu neîncredere revenirea lui. Mulţi au sperat, au crezut în promisiunile lui, s-au simţit trişaţi. De cum a venit, a încercat să divizeze partidele. Şi în partidul mareşalului Averescu, unii dintre colaboratori, chiar figura a doua a partidului, Octavian Goga, a cedat, a intrat în jocul regelui.

Şi a avut de cîştigat, l-a pus prim-ministru, deşi ieşise pe locul 4 în alegeri.

Dar asta cînd? După opt ani, un guvern de cîteva săptămîni, după care l-a dat afară, i-a cerut demisia şi după aceea a venit dictatura regală, n-a fost decît un preludiu. Asta l-a costat mult pe Goga. Chiar am o caricatură cu Averescu şi tatăl meu (Petre Papacostea). Tatăl meu în chip de Sfîntul Petru şi pe gard Goga în chip de cocoş, şi spune Averescu: „Adevărat grăiesc ţie, Petre, că nu va cînta de trei ori cocoşul şi te vei lepăda de mine“. Atît de puternică era legătura dintre tatăl meu şi Goga, dar pe Averescu nu l-a trădat.

Era această idee că cine cedează presiunilor regale se compromite?

Da, era, pentru cei care erau ataşaţi solid de tradiţia monarhiei constituţionale a intra în jocul lui Carol II era un semn negativ şi a rămas mult timp.
 
Să ajungem la momentul rupturii de monarhie. Cum aţi perceput dvs. personal acel moment? Ţineţi minte unde eraţi cînd aţi auzit vestea?

Eram aproape de Piaţa Romană cînd s-a anunţat. Am simţit o ruptură interioară, atunci am înţeles cît de gravă este situaţia şi cît de neagră perspectiva. Atît de puternic era sentimentul că regele este ţara, mai ales în condiţiile de atunci, ale ocupaţiei sovietice. În condiţiile în care el, atît cît îi permitea situaţia lui, şi-a manifestat rezistenţa, aşa am perceput-o. L-am revăzut cînd a venit în ţară. Prima dată cînd a venit şi l-a gonit Iliescu, purtătorul de cuvînt al Guvernului, Bogdan Baltazar, a dat o declaraţie unde vorbea de cum au exploatat regii ţara, cei patru regi – a zvîrlit cu noroi în toţi patru. Atunci eu eram director la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, fusesem ales de oameni, primele alegeri libere la institut. Au venit oamenii la mine, chiar membri de partid, şi au spus „Nu putem lăsa aşa minciuni...“. Şi am dat un comunicat în care am contrazis acele vorbe şi, nu ştiu cum, s-a dat la TVR, ca poziţie a istoricilor din institut. Regele a aflat şi, cînd i s-a permis să vină în ţară, mi-a transmis că doreşte să se întîlnească cu o delegaţie a istoricilor. Era atîta lume acolo... Deşi cineva de la uşă striga „Istoricii mai întîi, istoricii mai întîi“, abia pe la 10 seara am ajuns să îl vedem. Am ţinut un mic discurs, i-am amintit de tatăl meu, îşi aducea perfect aminte. Regele şi-a făcut datoria. Aş putea spune despre el ce am auzit spus despre un fruntaş politic mort în puşcărie, la Aiud: A făcut mereu ce trebuia să facă şi nu a făcut niciodată ceea ce nu trebuia să facă. Eu, care am fost antemergătorul din familie, am fost primul dus la Canal, acolo a ajuns cineva care îl cunoştea pe unchiul meu şi mi-a spus că l-au arestat şi pe el. Cînd am ieşit, m-am revăzut cu el, şi el eliberat, şi mi-a povestit multe despre cum s-a comportat elita românească în închisoare. Şi aşa a spus despre omul acela şi eu am scris asta despre regele Mihai în carte (Lumea Regelui): a făcut în toate împrejurările ceea ce trebuia să facă şi nu a făcut ceea ce nu trebuia să facă.
 
a consemnat Cristian GHINEA

Tema acestui dosar a fost discutată în emisiunea "Punerea pe gînduri" la RFI România joi, 9 iunie. O puteţi asculta aici.