O polaritate ameţitoare

Ziua de 24 aprilie 1992, Vinerea Mare din anul acela, a coincis cu prima vizită a regelui Mihai în România după abdicarea sa de la tronul ţării, în 1947. Scurta sa întoarcere – 24-26 aprilie – amînată sistematic de la răsturnarea regimului comunist, în urma opoziţiei de neclintit a puterii politice de la acea vreme, a marcat un moment de entuziasm popular consemnat în presa vremii cu încîntare fanatică de unii şi dispreţ făţiş de alţii. 

În prima zi a vizitei, regele Mihai I participă la slujba de Înviere de la Mănăstirea Putna, iar în cea de-a doua soseşte în Bucureşti, unde este primit cu ovaţii de către sute de mii de simpatizanţi (CNN-ul estima că numărul acestora s-ar fi ridicat la un milion). Domniţa Ştefănescu scrie în 5 ani din istoria României: o cronologie a evenimentelor decembrie 1989-decembrie 1994: „Fostul rege al României este primit în triumf de locuitorii Capitalei, care se regăsesc din nou în stradă, cu sutele de mii. Regele este întîmpinat cu pîine şi sare şi cu ouă roşii. Pe traseul dintre Aeroport şi Biserica Sf. Gheorghe, şRover-ulţ cu stema regală înaintează cu greu, datorită mulţimii dornice să revadă, după decenii de interdicţie, pe cel care a fost rege al României.“ Acesta este întîmpinat de mulţimea care scandează: „Nu mai vrem 10 Mai / Fără regele Mihai“, „Majestate nu pleca / România-i ţara ta!“, „Majestate noi te vrem / la Palatul Cotroceni!“ sau „Iliescu ce mai stai / Vine regele Mihai“. Intrînd în biserică, „ex-regele“ (apelativ utilizat cu largheţe în articolele antimonarhiste apărute în urma sejurului) declară: „Am ajuns la Bucureşti de la Putna după 45 de ani de pribegie.“

Drumul din Piaţa Sf. Gheorghe pînă la Hotelul Continental, unde era cazată familia regală, a fost apoi străbătut „cu o exasperantă încetineală“ (Azi, 28 aprilie 1992) din pricina şuvoaielor de oameni care blocau trecerea. În îmbulzeală se zăresc însă şi personaje bine-cunoscute – Mircea Diaconu, Mircea Dinescu, Dan Lăzărescu, Ana Blandiana, Ticu Dumitrescu, Romulus Rusan, Victor Rebengiuc, Vartan Arachelian, precum şi şefii partidelor importante de atunci – Corneliu Coposu şi Ion Raţiu (PNŢCD), Radu Câmpeanu şi Marcian Bleahu (PNL şi MER, parte din coaliţia guvernamentală), şi „numeroşi reprezentanţi ai PAC, ai ligii studenţilor, ai ligilor şi micilor partide monarhiste şi ai AFDP [Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România]“ (Tinerama). Regele petrece a treia şi ultima zi a vizitei la Curtea de Argeş, unde i se organizează aceeaşi primire triumfală, calificată de săptămînalul Tinerama drept un „referendum fără urne“ (la momentul acela, se dezbătea necesitatea organizării unei consultaţii publice privitoare la forma de guvernămînt dorită pentru România post-’89). Entuziasta întîmpinare, de care avusese parte în timpul acestei prime vizite, îl determină pe regele Mihai să declare pentru Agenţia France Presse, la cîteva zile după Paştele petrecut în România, că „este gata să se instaleze definitiv în ţară, chiar şi fără a se reurca pe tron“.

Publicaţiile vremii – printre care cotidienele Adevărul, Azi, Cotidianul, România liberă şi săptămînalele Tinerama şi Expres – vehiculează păreri de o polaritate ameţitoare, atît în idei, cît şi în stilul scriiturii: tabăra monarhistă priveşte sosirea regelui drept prilej de reîntregire naţională, politică şi spirituală, în timp ce opozanţii acuză familia regală şi mulţimea ce sprijină cauza acesteia de manipulare politică, în primul caz, şi de lipsă de discernămînt, în cel de-al doilea. Pe de o parte, se crede că „Restaurarea monarhiei în România devine o posibilitate“ şi că „Dacă sîntem cu adevărat un popor creştin, venirea în ţară [...] a Regelui Mihai în noaptea sfîntă a Învierii este, poate, pentru noi, un semn că România nu este omisă din planurile lui Dumnezeu şi că un Paşte petrecut împreună cu cel care n-a încetat niciodată să fie suveranul României ar putea simboliza învierea chinuitului neam românesc dintre vechile hotare“ (Sanda Aronescu, „Regii sînt oglinda alcătuirii sufletului“, Cotidianul, 25 aprilie 1992). Personalităţi ale vieţii culturale îşi manifestă de asemenea simpatia, deşi cu mai multă moderaţie: Mircea Dinescu îşi declară afinitatea faţă de „ideea de regalitate“, Ana Blandiana înclină să creadă că „prezenţa regelui Mihai poate fi o soluţie a reconcilierii naţionale“ „pentru viitor“, iar Dan Lăzărescu adaugă: „Îi înţeleg emoţia şi nădăjduiesc că, în cea mai scurtă vreme, Majestatea-Sa Regele Mihai se va înapoia pentru totdeauna în Capitala pe care a părăsit-o la 30 decembrie 1947, sfîrşit de zi şi început de noapte.“ (Tinerama, 1-7 mai 1992)

De pe baricada republicanilor, Sergiu Andon scrie în ziarul Adevărul din 29 aprilie că vizita „suveranului pe care l-a avut România pînă la sfîrşitul anului 1947“ este „neoficială, nepolitică, nerestauraţionistă, nesemnificativă“ („Coloana a şasea“) şi ironizează aspiraţiile regaliste printr-o avertizare adresată regelui: „Feriţi-vă de bîză, Majestate!“ (unde bîza, obicei „proletar“, este „o manipulare mai mică“), precum şi o „urare“ acidă: „Să trăieşti şi să ne laşi să trăim, Majestate!“. Mai mult, ziarul Azi chiar acuză simpatizanţii fostului monarh de obedienţă nechibzuită: „Supunerea a fost totală, chiar oarbă ş...ţ Uralele curgeau necondiţionat. Singurul criteriu-pretext: faptul că cel din faţă avea «sînge albastru». Oamenii simt nevoia să se închine – oricînd şi oricum – cuiva, indiferent cine ar fi acela. Supuşii pe vecie.“ (Corina Creţu, „Supuşii“, Azi, 28 aprilie 1992)

Tot din ziarul Azi se desprinde ideea că trecerea prin ţară a lui Mihai de Hohenzollern nu poate aduce nici o schimbare situaţiunii politice actuale – „A venit regele... şi a plecat“ (Irinel Rădulescu, „A venit regele“, 28 aprilie 1992); „O persoană ca Mihai nu poate aduce nici un fel de echilibru. Nu portretul din tinereţe – frumos, e-adevărat – ne interesează, ci ceea ce este Mihai azi. Atît fizic, cît şi intelectual, debilitatea este vizibilă“ (Ioan Gavra, al cărui răspuns la declaraţia regelui pentru Agenţia France Presse a fost consemnat de Corina Creţu). Cea mai răspîndită acuză la adresa vizitei rămîne, totuşi, aceea de joc politic dus în colaborare cu opoziţia dornică de putere: „Nu mai surprinde pe nimeni că forţe politice conservatoare, declarat împotriva Constituţiei, precum PAC, PNŢCD & co susţin o astfel de soluţie pentru că, dincolo de toate acestea, agitarea regalismului fostului rege Mihai nu constituie pentru ele decît o altă încercare de adjudecare a puterii.“ (Radu N. Alexandru, „Cu faţa la trecut“, Azi, 28 aprilie 1992) După plecarea regelui, în seara de duminică, 26 aprilie 1992, cele două tabere continuă să se întreacă în pronosticuri cu privire la posibilitatea ca reapariţia suveranului în ţară să însemne şi reîntoarcerea sa pe scena politică. Atît monarhiştii, cît şi antimonarhiştii agreează totuşi ideea că atitudinea suveranului în timpul călătoriei fusese una vădit neutră din punct de vedere politic (însuşi regele spusese că nu se va pronunţa asupra acestui subiect, întrucît se afla într-o „vizită particulară, religioasă“). Poate de aceea gruparea republicană acordă o ultimă concesie semnificaţiei evenimentului: „Cred că excursia acestui personaj a fost benefică pentru toată lumea: a eliminat un subiect litigios; a decomprimat un resort latent conflictual; a acoperit o «pată albă» în relaţiile ţării cu exteriorul; a dat satisfacţie unui segment, cît de îngust este el, al eşichierului politic – partidele şi grupările monarhiste.“ (Octavian Ştireanu, „Reîntoarcerea pe pămînt“, Azi, 28 aprilie 1992)

Tema acestui dosar a fost discutată în emisiunea "Punerea pe gînduri" la RFI România joi, 9 iunie. O puteţi asculta aici.