Care mai sînt criteriile în funcţie de care publicul românesc cumpără/citeşte cărţi? S-au schimbat ele în ultimii ani? 

Dacă este adevărată statistica recentă potrivit căreia România e fruntaşă la analfabetism în Uniunea Europeană, criteriul este unul singur: a şti să citeşti! Pentru cei ce citesc în mod firesc,  nu cred ca s-a schimbat ceva. Cei preocupaţi de lectură îşi aleg cărţile fie după nevoie şi interes (cărţi profesionale, practice etc.), fie după gust şi plăcere (ficţiune literară sau comercială). Diferenţa între literatură şi maculatură trebuie să o facă fiecare după inteligenţă şi gust. Fără doar şi poate, critica literară are un cuvînt de spus dincolo de subiectivismul fiecărui individ cititor. De cumpărat, se cumpără, fireşte, după buzunar. Şi dacă este adevărat că societatea românească a sărăcit în ultimii douăzeci de ani, se poate spune că este şi un pic mai incultă.  

Cînd este vorba despre o carte valoroasă, „care contează“, cititorii se gîndesc în general la conţinut. În ce mod poate contribui la valoarea cărţii „imaginea“ ei?  

O copertă bună poate vinde şi o carte proastă, cu atît mai mult o carte bună. Dacă un cititor doreşte să citească un autor anume, nu se va împiedica însă de o copertă urîtă. În orice caz coperta trebuie să dea un feeling al conţinutului, fie că este o copertă de literă simplă şi elegantă,  fie  una „dramatică“ sau „lirică“, cu o imagine expresivă. O copertă bună înseamnă şi text adecvat şi bine proporţionat pe verso.  

Este în România traducerea un criteriu de diferenţiere între o carte bună şi una proastă?  

O traducere  proastă poate compromite o carte bună, dar o traducere bună nu poate face dintr-o carte proastă una bună. Cu cît un cititor este mai educat, cu atît mai mult ştie să recunoască şi să aprecieze o traducere bună. În cazul literaturii „uşoare“, de divertisment, nici editorii şi nici publicul cititor nu par să-şi pună problema calităţii traducerii; astfel, în mod doar aparent paradoxal, traducerea proastă a unor romane de Sandra Brown nu a împiedicat sute de mii de femei să le citească avid la începutul anilor ’90. 

De ce editorii români preferă pentru copii cărţile importate, şi nu sînt interesaţi să-şi „producă“ propriile cărţi?

Nu ştiu dacă se preferă neapărat cărţile importate pentru copii, cert este că sînt mai accesibile, fiind produse în Orientul Îndepărtat. Producţia locală este mai scumpă şi trebuie spus că nu este chiar uşor să faci cărţi pentru copii. Se cere experienţă şi un anume drag de-a îmbina povestea cu ilustraţia. Nemi, departamentul de carte pentru copii al Editurii Nemira, a început să publice în 2008  carte românească pentru copii, splendid ilustrată de tineri artişti români foarte talentaţi, dar costul ridicat a zădărnicit o iniţiativă foarte bună. 

Cum credeţi că se formează noua generaţie de cititori? Citeşte orice? Citeşte selectiv? Nu mai citeşte deloc? 

Sînt două teorii aici: unii spun că tinerii de azi nu mai citesc deloc, că sînt inculţi şi suficienţi şi că pentru ei tehnologia rules: computer, iPod, iPhone etc., alţii sînt de părere că dracul nu e chiar aşa de negru. Deşi nu-mi place să generalizez, cred însă că se citeşte mai puţin decît înainte de 1989, cînd cititul însemna refugiu, cultură şi divertisment, cînd lumea avea şi mai mult timp. După 20 de ani, pentru tînăra generaţie lectura nu mai e pe primul loc nici în informare şi instruire şi nici ca fun. Divertismentul s-a diversificat galopant, de la filme americane la telenovele hispanice, de la emisiuni de divertisment neaoş „supervulgar“ la „megaconcerte“, iar cititul a căzut în topul activităţilor cool.  Cultura nu e cool  pentru marea majoritate. Dar eu sînt  convinsă că există tineri care citesc cu plăcere, care au o deschidere firească spre cărţi, care au descoperit într-un cerc, e drept, mic, că e cool să citeşti. 

Cum se pot „revitaliza“ reeditările, clasicii? Este nevoie de promovare, de un concept modern?  

Şi un ever green trebuie udat din cînd în cînd. Fără doar şi poate, e nevoie de un concept modern în promovarea clasicilor, fie că e vorba de o ediţie critică, fie de o traducere nouă, fie de o concepţie grafică atractivă, fie de un format electronic care poate fi preferat de tineri. 

Avînd în vedere faptul că citiţi foarte mult şi cărţi de diferite facturi, care mai sînt pentru dvs. „cărţile care contează“?  

Pentru mine contează cărţile care mă însoţesc peste timp, care îmi sînt aproape asemeni prietenilor, la care mă pot întoarce oricînd fără să am surprize neplăcute. Ţin în bibliotecă ca pe un stîlp de rezistenţă Omul fără însuşiri de Robert Musil, dar nu trebuie neapărat să fie cărţi grele, pot pune alături şi o cărticică precum Anul iepurelui de finlandezul Arto Paasilinna, importante pentru mine sînt cărţile care îmi dau senzaţia că, pentru o clipă, înţeleg lucrurile şi care mă fac să mă simt bine. Citesc şi cărţi uşoare, de vacanţă, aşa cum beau limonadă rece pe caniculă, şi arunc cît colo cărţi care nu mă atrag de la primele pagini, asumîndu-mi subiectivismul. 

Simona Kessler este agent literar, directoarea agenţiei Simona Kessler International Copyright Agency.