„Ne-am pierdut iluziile, am ajuns deci în situația lui Cioran”

Publicat în Dilema Veche nr. 385 din 30 iunie - 6 iulie 2011
„Ne am pierdut iluziile, am ajuns deci în situația lui Cioran” jpeg

- interviu cu Eugène van Itterbeek, directorul Centrului de Cercetări Cioran -

Eugène van Itterbeek (n. 1934) este poet şi critic literar de expresie franceză din Belgia. Este doctor în litere şi în drept şi a predat cursuri de literatură franceză la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu. Conduce Centrul de Cercetări Cioran de la aceeaşi Universitate şi organizează, începînd din 1992, Colocviul Internaţional Emil Cioran.

Domnule profesor, vă propun să începem cu punctul origo al experienţei dumneavoastră româneşti: în ce context a venit intelectualul belgian Eugène van Itterbeek, poet şi eseist de anvergură, în România? 

De fapt, jocul acesta a început înainte de Revoluţia din ’89, pentru că încă din ’82-’83 invitasem la Colocviul de poezie europeană de la Louvain poeţi din Est. Începusem cu Comunitatea Europeană, care cuprindea pe atunci şase state membre, însă apoi am constatat că nu aceasta era Europa; aşa că am vrut să extind colocviul cît mai repede înspre cele douăzeci de ţări ale Consiliului Europei, plus cele două ţări asociate. Şi tot nu era îndeajuns. Mai era, cum spunea Karol Wojtyla, viitorul papă, şi celălalt plămîn, al Poloniei şi al întregului grup din Est şi din Sud-Est. Aşa că am început să invit oficial, propunînd chiar eu numele, poeţi din aceste ţări.  

Şi îi invitaţi personal, direct, sau pe căi instituţionale? 

Direct, întrucît cunoşteam totuşi cîte ceva din lumea românească – urmasem cursurile de română ale lui Sever Pop, aşa încît trecutul meu românesc descinde încă de pe vremea studenţiei mele la Louvain, de prin ’55-’56. Sever Pop, care era dialectolog, făcea un curs de limbă română prin intermediul poeţilor. Citeam cu el Eminescu de la bun început, din primul an, şi mai ales Bacovia, pe care-l iubea. Am făcut asta vreme de doi ani, cîte două ore pe săptămînă, prin urmare ştiam cîte ceva despre România. Şi am invitat poeţi români, am făcut şi turnee prin România – e drept, asta după ’89, căci eram prieten cu Ion Mircea, care era redactor-şef la revista Transilvania din Sibiu... 

El a fost unul dintre poeţii invitaţi la Colocviul de poezie europeană de la Louvain?  

Da, i-am invitat pe Grete Tartler, pe care o găseam foarte interesantă şi datorită plurilingvismului ei, pe Ştefan Aug. Doinaş, cu care am devenit foarte bun prieten, pe Marta Petreu, deci am avut poeţi foarte buni. L-am invitat de trei ori pe Marin Sorescu, se impusese deja ca un poet veritabil, erau printre noi şi suedezi foarte interesaţi de el, era totuşi un candidat la Premiul Nobel. După cum vedeţi, a existat o preistorie destul de lungă şi înainte de ’89; iar imediat după Revoluţie, am primit o invitaţie de la Grete Tartler pentru a participa la Colocviul Traducătorilor, organizat sub ministeriatul lui Andrei Pleşu. Aşa că am început să frecventez România, am vizitat-o atunci, la Colocviul Traducătorilor, într-un autocar al epocii, care se defecta în fiecare oraş, şi ne opream la cîte un han ca să bem ceva, şi asta mi s-a părut de-a dreptul poetic. În acest turneu am vizitat Sibiul şi pe Aurel Cioran, i-am cunoscut pe Liliana Ursu, Mircea Ivănescu şi Dumitru Chioaru, eram aproape un soi de mascotă a Occidentului, mă plimbau peste tot, m-au dus la Păltiniş – am simţit atunci România ca pe o mare sărbătoare. Şi aşa şi era. Spun asta des, România şi-a pierdut acum latura festivă. Era un fel de festivitate a sărăciei, deloc artificială, cît se poate de reală, venind din inimă. Să mă întorc însă la vizita mea la Sibiu; am văzut atunci, atît din partea lui Mircea Ivănescu, cît şi din partea lui Dumitru Chioaru, marele respect de care se bucura Aurel. Între noi s-a născut apoi o prietenie. Iar după aceea, în 1990, a apărut propunerea poetului ceh Miroslav Holub de a crea un Centru European de Poezie şi Dialog.  

Şi cum anume s-a născut primul Colocviu Internaţional Cioran? 

Primul a fost o masă rotundă, organizată de Ion Dur. Ne-au fost alături Irina Mavrodin, Sorin Vieru, în general intelectuali din Grupul de Dialog Social. 

În ’92? 

Da, în ’92. Imediat după aceea m-am pus pe treabă şi am fondat un Centru de Cercetări Cioran, pentru că nu aveam o sursă de finanţare pentru asta la Centrul de Dialog şi trebuia creat un centru corespunzător pentru cercetarea ştiinţifică, universitară, academică. A trebuit, totuşi, să mă confrunt cu o penurie acută de bani care, din păcate, azi s-a agravat. A fost pentru prima dată cînd a trebuit să fac un colocviu la care participanţii să fie nevoiţi să-şi plătească din buzunar cazarea. La colocviul de la Louvain plăteam pînă şi biletele de avion ale poeţilor africani, de exemplu. E o eroare gravă a Uniunii Europene, care a redus mult finanţarea pentru cultură. Ne-am pierdut iluziile, am ajuns deci oarecum în situaţia lui Cioran. 

În ce sens? 

Am devenit lucizi, să zicem, însă înspre ce duce această luciditate?! Fără nici un proiect, fără nimic concret... E cumva şi sensul articolului lui Constantin Zaharia, pe care-l citesc acum în 22, în care vorbeşte despre plictisul lui Cioran, un plictis la care a ajuns după dezastrul lui Hitler şi al celui de-Al Doilea Război Mondial, după dezastrul comunist, pe care Cioran l-a presimţit şi l-a cunoscut, fiindcă era foarte bine informat, e deci vorba mai degrabă de o luciditate suprapusă peste o formă de plictis, o trezire la realitate a lui Cioran. Şi acum, după două decenii de viaţă în România, cunoscînd bine şi mediile culturale, mă întreb: unde duce asta? E un impas... Care e proiectul politic şi cultural al Occidentului? Dar cel al ţărilor ieşite din lagărul comunist? Ştiu că polonezii au un proiect, vor să reunească pe un fundament solid tot Sud-Estul, al cărui lider vor să fie. E un proiect important, mai important decît scutul antirachetă. S-ar zice că ne-am îndepărtat de Cioran, dar nu-i deloc aşa: acum îi citesc scrisorile către Armel Guerne, şi se vede că era foarte la curent, urmărea intens politica mondială. E tot Cioran cel din Histoire et utopie, nu s-a schimbat deloc, cu tot plictisul şi celelalte. Era, probabil, doar o mască. 

Că veni vorba de mască, m-a frapat în dosarul Cioran din Magazine littéraire, în care aveţi şi dvs. un text, contradicţia dintre articolul lui Maxime Rovere şi cel al lui Sloterdijk. Rovere spune că Cioran face un ansamblu de exerciţii, la jumătatea drumului dintre gimnastică şi asceză, experimentînd toate poziţiile unui om fără nici o poziţie; Sloterdijk, dimpotrivă, spune că pentru Cioran a gîndi înseamnă a-şi defini o poziţie.  

Da, nu sînt de acord cu Maxime, i-am şi scris un e-mail pe tema asta, în care îi spuneam tocmai că apreciez mult poziţia lui Sloterdijk, pe care-l consider de altfel unul dintre cei mai puternici gînditori de azi. În Franţa au o problemă cu Cioran, problema trecutului român.  

Şi credeţi că, spunînd că Cioran experimenta diverse poziţii, dar nu-şi asuma nici una, Maxime Rovere urmăreşte să-i inocenteze trecutul? 

Da, vor să-l ignore fără a-l ignora. Poate că-i o strategie jurnalistică, nu ştiu; pentru ei, evident, Cioran e scriitorul de limbă franceză, care, dacă nu-i cunoşti trecutul, e – aşa cum spune Rovere – un gînditor fără poziţie; însă eu spun că nu poţi disocia între cei doi Cioran. Cioran a rămas mereu bîntuit de utopie. O utopie care a ieşit rău, nu din cauza lui, e drept, ci din cauza lui ’39, a lui Hitler şi Stalin.  

Totuşi, au existat cîteva crime legionare şi înainte de ’39... 

Aşa e, citisem însă un articol despre evenimentele din ’41, cînd Cioran era în stradă. Era în ianuarie, Sima voia să-şi organizeze lovitura de stat, iar pentru Cioran mişcarea se demascase. Sigur, totul fusese o enormă escrocherie, o dictatură e întotdeauna o escrocherie. Iar Cioran, să nu uităm, era foarte tînăr, avea vreo douăzeci de ani. Cred că lui Maxime Rovere, tînăr intelectual şi el, spinozist, îi vine greu să înţeleagă experienţa biografică a lui Cioran într-o ţară săracă, aşa cum era România. Chiar în 1990, cînd am venit eu aici, România era încă atît de săracă încît nu-mi venea să cred. Vorbind atunci despre asta cu nişte filozofi din anturajul meu de la Bucureşti, mi-au spus – nu pot să uit asta – că sărăcia din România era „o sărăcie absolută“. O constat chiar şi azi, mergînd în anumite zone de la ţară, la Rîul Sadului, de exemplu – nu a dispărut. Să revenim: îl aprob deci pe Sloterdijk, care înţelege trecutul lui Cioran, e pentru el un subiect de gîndire. Ca şi Cioran, Sloterdijk trăieşte în dezacord cu lumea contemporană.  

Scrie undeva că germanii trăiesc în blocurile din Frankfurt ca nişte „îngeri vidaţi“, asta e imaginea lui, viaţa e pentru ei confortul, fără idei, fără trecut, fără viitor. Dacă am relua ideea lui Rovere, am spune că, neasumînd nici o poziţie, Cioran e un înger vid. Iar noi ştim bine că el e un înger plin. O mărturiseşte el însuşi, vorbind în cîteva fraze din Despre neajunsul de a te fi născut despre lumina care-l locuieşte. Le-am citat în articolul meu din Magazine littéraire, „Les montagnes magiques“. E un înger locuit de aspiraţia către ceea ce, în vechiul limbaj, se numea sfinţenie. Azi nu mai poţi vorbi despre sfinţenie în Occident, eşti luat peste picior.  

Cîndva, vorbind într-un cerc intelectual despre diavol, am fost tratat drept dereglat. Occidentalii nu mai cred în Rău. Pentru ei Răul, cu majusculă, nu mai există. De aceea Maxime Rovere, trăind într-o lume complet laicizată, nu poate înţelege ce poziţie asumă Cioran. Sloterdijk, dimpotrivă, înţelege. Iar în gîndirea pe care am descoperit-o în România mai există încă o metafizică. Occidentul neagă metafizica, ocultează orice caracter metafizic al gîndirii.  

E surprinzător ca tocmai un spinozist, aşa cum e Maxime Rovere, să fie acuzat că nu crede în existenţa Răului... 

Într-adevăr, dar există totuşi la Cioran o asumare a acestei poziţii, o preocupare constantă pentru acest aspect existenţial. Şi, din punctul ăsta de vedere, descopăr în Cioran un fiu al tatălui lui. A vorbi despre Cioran, deci, şi poate că e o bună concluzie, înseamnă a vorbi despre această plenitudine.    

a consemnat Radu VANCU

Radu Vancu este poet şi eseist. Ultima carte publicată este volumul de poeme Sebastian în vis (Editura Tracus Arte, 2010).

Foto: Sebastian Marcovici

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.