Tema săptămînii

Cu sau fără conţinut online plătit, ziarele şi revistele deja nu mai sînt ce au fost. În jurul publicaţiilor cresc afaceri colaterale care să aducă venituri suplimentare. Într-o lume măsurată de-a lungul şi de-a latul (şi ţinută din scurt!) de specialiştii în marketing, publicaţiile au devenit şi brand-uri. Aşa încît se inventează şi aplică noi tehnici de a aduce bani din vînzarea brand-ului, a imaginii, a notorietăţii şi respectabilităţii ziarului.

Am putea scrie mii de poveşti despre ce se întîmplă pe web-ul românesc, insulă cu insulă, navigator lîngă navigator, dar pînă nu scăpăm din logica unui cotidian în care reciclăm acelaşi conţinut, nu putem spune publicului că-i vindem altceva decît distracţie. Cînd ai un ecran în faţă, distracţia lecturii online se plăteşte prin acceptarea publicităţii, adică prin răspîndirea atenţiei.

Circulă cîteva locuri comune despre presa online. Se spune, de pildă, că pe Internet trebuie să scrii scurt: textele lungi sînt bune pe hîrtie, dar îi adorm pe cititorii de pe web. Şi neapărat să fii interactiv: dacă omu’ n-are posibilitatea să comenteze, să dea „like“, să „şeruiască“ articolul cu prietenii – l-ai pierdut de client. Se mai spune că, presa fiind o afacere, subiectele tratate se supun necondiţionat regulilor pieţei

Internetul la români este unul dintre puţinele lucruri care ar putea ajuta la eliminarea (sau măcar diminuarea) „complexului bulgăresc“: în materie de viteză pe Internet, sîntem pe primele locuri în lume, ne comparăm doar cu „cei mari“, nu cu vecinii de peste Dunăre. În acelaşi timp, cine, cum, de ce, cît utilizează Internetul rămîn nişte întrebări (cam) fără răspunsuri.

În aprilie 2009, alături de cîţiva colegi jurnalişti şi designeri, am început un proiect independent numit Decât o Revistă, o revistă centrată pe eseuri şi jurnalism narativ, forme care necesită documentare exhaustivă şi un proces îndelungat de scriere şi rescriere. La prima vedere, DoR era opusul erei digitale: texte lungi, cu suişuri şi coborîşuri narative, un pariu într-o lume despre care se spune că nu citeşte.

Sînt o persoană care are nevoie de dependenţe. Mă scol dimineaţa şi nu pot fără uriaşa cană de cafea tare, la ibric. Nu pot fără să citesc cîteva pagini plăcute sau să văd puţin dintr-un film, cînd îmi beau cafeaua. La micul dejun, nu pot fără radio. Fără un anumit radio.

Ce este dependenţa? Unde plasăm graniţa dintre normalitate şi patologie, în această privinţă? Care sînt cele mai frecvent întîlnite dependenţe, azi? Se pot ele vindeca? De ce şi cînd devin oamenii dependenţi? Sînt doar cîteva întrebări pe tema dependenţei. Le-am citit şi m-am întrebat cum se face că nici una dintre ele nu trezeşte vibraţia care mă provoacă să scriu.

Avem de toate, ca-n cîntecul pamfletoidistic al Planetei Moldova: dependenţa de celălalt, de ciocolată, de jocuri de noroc, de Internet, de sex, de muncă, de adrenalină, de şoping, de abţibilduri cu Barbie, de culoarea galbenă, de exerciţii fizice, de alcool, de heroină, de medici, de oxigen, de curăţenie, de divaisuri, de orice, de tricouri de bumbac, de nimic…

Există în viaţa fiecăruia dintre noi un anumit număr de gesturi şi comportamente pe care le reluăm forţat, mecanic sau voit. Ele ţes o pînză de fond de pe care ies în evidenţă gînduri, acţiuni, sentimente excepţionale, acelea cărora le acordăm valoare individuală şi colectivă.

În vremuri de criză, unele primării din orăşele de provincie îşi răsfaţă cetăţenii plantînd palmieri şi construind noi fîntîni arteziene. Asta în timp ce guvernele unor ţări aparent mai înstărite se luptă cu cotaţiile agenţiilor de rating, iar mii şi mii de oameni demonstrează în van împotriva măsurilor de austeritate.

Dependenţa poate fi „de bune“. Sau „de rele“. Dependenţa de alcool şi de droguri e de rău. Aşa, cel puţin, spun medicii. Dar ei spun la fel şi referitor la dependenţa de dulciuri, de carne. Dependenţa de sucuri proaste, cu „chimicale“ care dau produsului culori turbate: roz, roşu-cardinal, verde, oranj.

Capitalismul nu are presă bună. I se pun în cîrcă o grămadă de neajunsuri. Cine e de vină că ratele cresc, cresc neîncetat, transformîndu-ne în sclavii băncilor? Capitalismul, bineînţeles. Cine e de vină că pensia nu mai ajunge nici pentru medicamente?

În toamna lui 1993 o frenezie fără margini a pus stăpînire brusc pe familia şi rudele mele: cu toţii îşi doreau să depună urgent bani la jocul de întrajutorare Caritas de la Cluj, unde auziseră că sumele de încasat după trei-patru luni erau de opt ori mai mari.

Ce legătură e între etică, islam şi afaceri? Criza financiară - spun unii teologi musulmani - e un semn că sistemul economic mondial este viciat; legea islamică (sharia) permite profitul, dar interzice dobînda - iar sistemul economic sharia este o alternativă mai sigură, mai etică la capitalism.

E mereu amabil, zîmbitor, optimist. Se vede de la o poştă: o duce bine. În anii lui de glorie, prin ’70-’80, era mereu pe prima pagină a ziarelor în compania celebrităţilor din politică, cinema sau sport şi era mereu însoţit de cele mai rîvnite femei ale Parisului.

De mai bine de 20 de ani, în spitalele din România pacienţii încă împart paturile, stînd cîte doi sau chiar cîte trei într-unul singur, din lipsa locurilor, distribuţia teritorială a unităţilor spitaliceşti este precară – iar în acest context ni se spune că trebuie să mai tăiem şi din toate aceste neajunsuri.

Pînă spre finele perioadei comuniste, în Europa funcţionau trei tipuri de sisteme de sănătate: sistemul Beveridge (bazat pe taxe) – în Marea Britanie, Irlanda, Scandinavia, Spania, Portugalia şi Italia, sistemul Bismarck (de asigurări sociale) – adoptat de către toate celelalte ţări vest-europene, în ţările est- şi central-europene existînd sistemul sovietic Semashko.

Sînt medic într-un spital universitar dintr-un mare oraş ardelean şi, avînd această meserie, înţeleg mai bine dramele individuale decît cele colective. Recunosc adesea cauza suferinţei unui om de îndată ce îmi deschide uşa, în schimb, ori de cîte ori vorbesc cu prietenul meu din minister, acesta îmi demonstrează că nu pricep nimic din suferinţa sistemului medical naţional şi, mai ales, nu înţeleg beneficiile acestei reforme sanitare.

Medicul Bulumac le plînge de milă localnicilor. El spune că, de-acum, se vor duce la Alexandria, unde vor fi diagnosticaţi, apoi… „li se pun analizele pe burtă şi sînt trimişi acasă. Aşa se întîmpla şi pînă acum. Numai că ei nu se duceau acasă, ci veneau la noi, că pentru asta erau spitalele mici. Degeaba ştii ce boală ai, dacă nu are cine să te îngrijească, cine să-ţi aplice un tratament.“

Omul care aşteaptă, de prea mulţi ani, schimbarea sistemului, crearea cadrului potrivit pentru ca medicii, împreună cu întreg personalul auxiliar, să îşi poată îndeplini menirea. Omul pentru care cuvîntul „reformă“ este sinonim cu forme fără fond, demagogie, încălcarea promisiunilor, neasumarea răspunderii.

Cu aproape 100 de participanţi din toată lumea şi organizată printr-o exemplară colaborare internaţională între indivizi, societăţi profesionale şi instituţii, a 11-a Conferinţă a Societăţii Internaţionale de Istorie Intelectuală a fost unul dintre cele mai mari evenimente de acest gen desfăşurate la Bucureşti în ultimii 20 de ani.

Sînt ştiinţele umaniste în criză? Simplu spus: da şi nu. Da, pentru că nu iese fum fără foc; nu, pentru că ştiinţele umaniste sînt prin modul lor de a fi într-o criză perpetuă. Complex spus, da, sînt în criză, întrucît sînt date „obiective“ în acest sens, se scriu cărţi, se ţin prelegeri, se desfiinţează departamente şi facultăţi.

Vreau să lucrez cu o definiţie simplă a intelectualului, pentru a mă întreba dacă există o sursă a crizei conştiinţei intelectuale în lumea pe care o trăiesc în fiecare zi. Ea este: îl numesc intelectual pe cel care produce ficţiune pentru a exprima, fără să aducă în fapt, condiţia de posibilitate a tuturor faptelor.

Au trecut aproape 21 de ani de la sfîrşitul unui regim care, în plan cultural, îşi fixase ca ţintă distrugerea totală, sistematică şi durabilă a umanioarelor, a ştiinţelor „inexacte“, „speculative“, care lucrează suspect cu un material difuz, greu de definit şi evanescent: cuvîntul şi ideile care-i sînt asociate.

S-ar putea să vă fi întrebat adesea cum se naşte o idee – ce asociaţie spontană, proces de iluminare sau calcul analogic face ca un savant să ajungă la ideea din care se naşte o teorie care va schimba lumea. Un singuratic canonic din nordul Europei, matematician briliant şi astronom amator, are ideea genială de a „scoate“ Pămîntul din centrul Universului, unde-l plasaseră secole de tradiţie filozofică.