Dependențele adolescenților

În şcoală fiecare copil îşi dezvoltă deprinderi şi aptitudini pentru a se forma ca personalitate unică şi originală. Despre „ceilalţi“ fiecare vorbeşte mai cu uşurinţă decît despre el însuşi. Mai apoi începe să se cunoască pe sine. Abilitatea de cunoaştere a propriei persoane este urmată de formarea unei imagini proprii, iar cunoaşterea de sine este un proces afectiv, cognitiv şi motivaţional de ordin individual. Ceea ce surprinde de obicei la adolescent este faptul că el a devenit dintr-odată altul. Dorinţa de afirmare a personalităţii se împleteşte cu una de libertate (neasumată, de cele mai multe ori). 

Refuzul unei conduite disciplinate (nonconformismul, teribilismul) îi poate purta pe adolescenţi uneori în zone pe care să nu le poată controla. Trebuie făcută diferenţa între dependenţele fiziologice: consumul de droguri, alcool, nicotină (aceasta din urmă începe ca un obicei social şi devine o dependenţă fiziologică) şi tendinţele obsesive sau pasiunile excesive pe care greşit le putem percepe din start ca dependenţe echivalente cu cele fiziologice. Pe cele din urmă le vom numi doar dependenţe. 

Dependenţa adolescenţilor, care în fapt reprezintă o stare de subordonare, este paradoxal percepută de aceştia ca o formulă de libertate. Dependentă este o persoană care simte nevoia de a acţiona într-un anume fel într-o anumită activitate. Sînt lucruri pe care tindem să le repetăm, să le căutăm şi cărora le simţim acut lipsa cînd nu le avem. 

Aş menţiona cîteva probleme cu care generaţia actuală de adolescenţi se confruntă: dependenţa de calculator (de activităţi pe care le ai pe calculator) – navigarea pe Internet, jocurile; accesarea site-urilor de socializare (Facebook, hi5), ne putem aduce aminte de I.L. Caragiale şi de minunatele stereotipuri prezentate în schiţele sale (o replică peste timp); dependenţa de mass-media – iniţial, copilul descoperă că privitul la televizor este distractiv (de la obişnuinţă se ajunge la abuz şi apoi la dependenţă); dependenţa de telefonia mobilă; dependenţa de gadget-uri; dependenţa de „imagine“ – ideea de integrare socială pe valori superficiale precum imitarea imaginii percepute a unor modele; dependenţa de shopping. 

Valorile sînt lucruri în care credem; ele fac parte din caracterul nostru. O sursă a dependenţei poate fi determinată de îmbrăţişarea altor valori decît cele proprii, ale unor valori superficiale şi efemere ale timpului căruia îi aparţii. O altă sursă poate să derive din instalarea unui dezechilibru între drepturile şi îndatoririle pe care le ai, primele putînd să inducă dependenţe, cele din urmă reuşind să le pondereze, dacă nu să le anihileze. 

În general, cînd este folosit cuvîntul dependenţă, el are o conotaţie negativă. Nu trebuie să cădem în această capcană lingvistică şi trebuie făcute precizări iniţiale. Discutăm aici despre dependenţe, şi nu despre pasiuni fireşti care, pentru scurte perioade de timp, pot acapara interesul unui copil (conştient de ceea ce face şi avînd control asupra situaţiei). 

Ca educator, întrebările pe care ţi le pui sînt două: Ce poţi face ca elevii tăi să fie avizaţi şi suficient de reflexivi pentru „a nu fi uşor atraşi“ către o dependenţă?; Ce soluţii ai pentru a scoate elevul dintr-o atare situaţie (sau, mai bine-zis, cum poţi să-l ajuţi să iasă singur)? Răspunsurile la aceste întrebări le putem găsi în educaţie, în comunitate – ca partener social în educaţie, şi timpul şi interesul pe care familia le acordă copiilor. 

E important să cultivăm elevilor o autonomie de gîndire în spaţiul libertăţii. Ce te faci însă cu inconştientul „Am libertatea de a-mi face rău?!“. Cum o combaţi? Nu există reţete. Ţine de voinţa de a găsi soluţia pentru fiecare caz în parte. După apropierea de sine şi dialog interior, în mod paradoxal, dar firesc, urmează distanţarea. Capacitatea de a face o construcţie în afara ta e o soluţie la propria-ţi dependenţă, căci cea de pe urmă înseamnă de fapt o îngrădire în propriul eu într-o formulă de egoism neidentificat, nedeclarat şi nefast; ieşirea din sine, deschiderea către ceilalţi (există atîţia alţii...) într-un spaţiu cultural benefic. Astfel, elevul, omul din spatele lui, înarmat cu o etică, cu o cultură solidă şi cu aspiraţii de spiritualitate, va avea forţa discernămîntului, nu va cădea prea uşor în capcana dependenţelor mai vechi, mai noi sau în curs de apariţie. Cel puţin, va avea o ecranare şi, deci, o protecţie mai mare. „Dăruind vei dobîndi“ nu e doar o sintagmă consacrată, e o certitudine – dobîndeşti o independenţă (în antinomie cu dependenţa) interioară care este o libertate înţeleasă. 

Soluţia e pînă la urmă întoarcerea către realitatea căreia îi aparţii, într-o dorinţă de zidire a constantelor care au susţinut echilibrul lumii de secole: frumosul, adevărul, compasiunea, înţelegerea, respectul, onestitatea. Cuvîntul-cheie care delimitează cadrul unei dependenţe este cuvîntul limită. Dincoace sau dincolo de limită... Concluzia este că, dacă ţi s-au creat repere solide din familie, care mai apoi au fost îmbogăţite de şcoală, ai toate şansele să poţi discerne corect în momentele-cheie (în care poţi aluneca uşor în zona negativă a existenţei tale) din viaţă. 

„Poveştile“ viitorului tău vor deveni realitatea în care le vei dezvolta şi vei crea. Căci lucrurile sînt ceea ce le facem noi să fie...

Monica Petrescu este profesoară de matematică la Şcoala nr. 11 „Ion Heliade Rădulescu“ din Bucureşti.