Un „pansament” cu efect trecător

- interviu cu Alfred DUMITRESCU -

Ce înseamnă „dependenţă“ în termeni de specialitate? 

Vreau să remarc de la bun început că termenul „dependenţă“ apare în discursul de specialitate în două contexte aparent foarte diferite: pe de o parte, este folosit ca o categorie diagnostică distinctă (desemnînd, în cvasiomonimie cu cel de „adicţie“, nevoia irepresibilă şi/sau abuzul de anumite substanţe sau comportamente) şi, pe de altă parte, ca dimensiune fundamentală a relaţiei individului cu ceilalţi (permiţînd astfel situarea fiecăruia dintre noi într-o anume zonă a continuum-ului dependenţă-independenţă). 

De ce doar aparent diferite? Pentru că ambele contexte trimit la „nevoia de ceva/cineva“ (tutun/alcool/substanţe psiho-stimulante sau părinţi/partener/parteneră) fără de care individul „dependent“ cade pradă unor stări de mare disconfort, trăite subiectiv, ca plictiseală, anxietate, furie, tristeţe, sentiment de neajutorare sau chiar suferinţă organică. 

De ce fac oamenii dependenţe, cînd le fac? 

Încerc să răspund pe scurt la o întrebare pornind de la care se poate construi un lung tratat de specialitate: dezvoltăm dependenţe în primul rînd pentru a încerca să controlăm o stare de tensiune interioară, ale cărei origini preferăm, în mod conştient sau inconştient, să le ignorăm. Cu alte cuvinte, recurgem la un „pansament“ cu efect trecător, dar imediat, şi evităm (din nou conştient sau inconştient) un „tratament“ care ne-ar obliga, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne (re)punem în chestiune nevoile, dorinţele, valorile şi opţiunile de viaţă. O a doua sursă a dependenţelor, de altfel nu total independentă (sic!) de prima, este căutarea plăcerii; senzaţia de relaxare oferită de fumatul unei ţigări, dezinhibiţia şi euforia produse de alcool sau alte substanţe, sentimentul de lipsă de responsabilităţi generat de subordonarea absolută în raport cu o autoritate sînt toate stimulatoare, într-o formă sau alta, de plăcere. Aşadar, evitarea suferinţei/neplăcerii şi căutarea plăcerii – aceste atît de fundamentale „motoare“ ale lumii animale – sînt, şi în cazul nostru, dar în moduri mult mai sofisticate, sursele primare ale dependenţelor de tot felul.

Unde e graniţa dintre normalitate şi patologie în ce priveşte dependenţele? 

„Normalitatea“ şi „patologia/anormalitatea“ fiind întotdeauna determinate cultural, fiecare moment istoric al unei anumite civilizaţii a construit propriile norme în raport cu care comportamentele sînt definite ca aparţinînd una sau alteia dintre aceste categorii. De asemenea, diferite categorii sociale sau subculturi pot fi purtătoarele unor seturi de criterii extrem de diferite relativ la ceea ce este „normal“ vs „abuziv“; îmi amintesc, de pildă, un cardiac care, întrebat dacă nu cumva abuzează de alcool, răspundea cu deplină seninătate: „vai de mine, dom’ doctor, io mai mult de un litru de ţuică şi doi litri de vin pe zi nu beau, adică aşa, ca toată lumea“. 

Aşadar, putem vorbi, într-o oarecare măsură, despre „mode“, în ceea ce priveşte calificarea unui anumit comportament, şi este suficient să urmărim un episod dintr-un serial precum Mad Men pentru a avea imaginea schimbărilor de percepţie pe care societatea americană le-a parcurs în doar cîteva decenii: de la fumatul admis şi chiar încurajat ca ritual de socializare din dormitor pînă în birouri, trecînd prin toate spaţiile publice posibile, la interzicerea lui absolută, în cele din urmă şi, mai ales, la oprobriul public îndreptat asupra celor ce sînt astăzi percepuţi ca atentatori la sănătatea proprie şi a celor din jur şi, mai ales, ca persoane demne de dispreţ pentru că sînt incapabile să renunţe la această dependenţă. 

Desigur, unele dintre aceste schimbări de percepţie se datorează evoluţiei cunoaşterii medicale (de altfel, supusă şi ea unor fenomene de „modă“ – dar acesta este un alt subiect...), altele sînt însă mult mai legate de modul particular în care societatea încearcă să normativizeze relaţiile dintre indivizi şi, în final, alocarea resurselor. Faptul că fiecare nouă dependenţă calificată ca atare generează o nouă „piaţă“ de produse menite să o trateze nu este poate deloc întîmplător în această ordine de idei. 

Dacă ar fi să încerc totuşi să trasez o „graniţă“ între normal şi patologic, aş situa-o undeva în zona sentimentului de „nu pot fără“, adică a momentului din care consumul unei anumite substanţe, recurgerea la un anumit comportament sau prezenţa unei/unor anumite persoane în imediata apropiere sînt trăite de către individ ca fiind vitale pentru menţinerea unei stări de bine psihic sau organic.

Care sînt dependenţele cel mai frecvent întîlnite astăzi? (un top...?) 

Lumea modernă şi, în special, civilizaţia occidentală acordă din ce în ce mai multă atenţie problematicilor legate de dependenţă, ele fiind astăzi considerate ca probleme majore de sănătate publică. Concomitent, observăm cum lista dependenţelor „oficiale“ se lungeşte pe zi ce trece, incluzînd, în afara bine cunoscutelor alcool, tutun, droguri diferite sau medicamente, şi jocurile în spaţiul virtual sau combinaţia dintre „work“ şi sufixul preluat de la „alcoholism“ şi care a dat extrem de actualul „workaholism“. 

Şi poate că nu este o întîmplare faptul că această înflorire a dependenţelor în primul dintre cele două sensuri pe care le-am menţionat se petrece în contextul unei culturi occidentale care valorizează din ce în ce mai mult in-dependenţa în sensul ei secund, adică cel de dimensiune a relaţiei cu ceilalţi. Desigur, un grad suficient de independenţă este necesar pentru construcţia unui „proiect personal“ autentic şi satisfăcător, dar există, ca întotdeauna, şi un „revers al medaliei“; astfel, corelaţia dintre creşterea numărului de dependenţe diagnosticate ca atare şi subţierea legăturilor interumane în societăţile moderne, adică un fel de „dependenţă de independenţă“ (a se vedea, de pildă, proporţia de peste 50% a „căminelor cu o singură persoană“ din multe capitale europene) ne poate da de gîndit: oare a deveni din ce în ce mai in-dependenţi de ceilalţi nu ne face însingurarea intolerabilă în absenţa unor paleative chimice sau comportamentale? 

Există şi dependenţe induse de societate? Care sînt acelea? 

Evident, fiecare societate favorizează anumite dependenţe, în principal prin acceptarea lor ca fireşti şi mai degrabă benigne (a se vedea fumatul de opium în China secolului trecut, tutunul în Occidentul anilor ’50 sau shopping-ul în ziua de azi). 

În plus, fiecare evoluţie tehnologică aduce cu sine noi „posibilităţi“ şi în materie de dependenţe, după cum ştiu foarte bine toţi părinţii îngrijoraţi de multele ore petrecute de copiii lor adolescenţi în compania prietenilor virtuali din reţelele de socializare. De aici pînă la a vorbi despre dependenţe induse social este însă o oarecare distanţă; societatea poate favoriza anumite dependenţe, dar fiecare dintre noi face alegeri, cu mai mult sau mai puţin discernămînt. 

Există dependenţe tipice... româneşti? Dar europene?

Nu-mi vine în minte nici o astfel de dependenţă tipic „mioritică“ sau chiar europeană; cred că în ceea ce priveşte dependenţele sîntem destul de bine ancoraţi în spaţiul culturii şi civilizaţiei occidentale, chiar dacă în condiţiile unui oarecare decalaj temporal – de pildă, în privinţa importanţei încă foarte mari pe care familia o are în universul nostru relaţional (după cum semnala de curînd Vintilă Mihăilescu în paginile Dilemei vechi). 

Cum (dacă...) le rezolvă psihanaliza? 

Psihanaliza nu este un demers adresat în mod specific rezolvării unor probleme punctuale ale individului şi, implicit, nici dependenţelor în accepţiunea de adicţii. 

Pe de altă parte, propunîndu-şi să faciliteze o mai bună cunoaştere de sine şi o explorare profundă a nevoilor, fantasmelor şi motivaţiilor personale, terapia psihanalitică ne permite să accedem la dimensiuni, pînă atunci ignorate, ale alegerilor noastre de viaţă şi, astfel, la resorturile dependenţelor noastre, în ambele accepţiuni ale termenului. Psihanaliza ne poate ajuta să dobîndim un grad mai mare de libertate interioară şi, prin aceasta, posibilitatea de a ne elibera de dependenţele nocive şi, de ce nu, de a le trăi mai puţin ambivalent şi mai deplin pe cele care ne luminează existenţa. 

De aceea, dintr-o perspectivă psihanalitică, dihotomia normal-patologic nu este suficientă şi aş vorbi mai degrabă despre continuum-ul dependenţă-independenţă, acordînd atenţie şi intervalului pe care l-aş numi cel al „dependenţelor sănătoase“, în care „sănătos“ se referă, în principal, la dimensiunea psihologică a existenţei individului (fără a face însă în totalitate abstracţie de cea biologică). 

Aş include în această categorie toate acele „legături“ – fie ele cu anumite preferinţe, comportamente sau persoane – care, fără a ne fi imperios necesare pentru buna noastră funcţionare, ne aduc ceea ce se numeşte azi o mai bună calitate a vieţii. 

Încercaţi doar să vă imaginaţi cum ar fi viaţa noastră dacă am avea cu toţii acelaşi regim alimentar, fie el oricît de „sănătos“, dar fără preferinţe individuale, dacă am fi lipsiţi de micile noastre tabieturi (care pot fi, la limită, considerate ca nişte dependenţe comportamentale) şi dacă am fi perfect capabili să trăim fără a avea vreodată nevoie de prezenţa şi suportul emoţional al altcuiva (adică într-o totală in-dependenţă afectivă). 

În limite rezonabile – adică dincoace de acel „nu pot fără“ care ne face prizonierii unor substanţe, comportamente sau persoane –, dependenţele noastre ne conferă unicitate, coerenţă şi bogăţie interioară, ne întregesc ca persoane cu nevoi şi vulnerabilităţi şi, mai ales, ne ajută să fim empatici şi toleranţi cu semenii noştri, cu dependenţele lor cu tot. 

Alfred Dumitrescu este psiholog, psihanalist formator şi supervizor, membru fondator al Societăţii Române de Psihanaliză.

a consemnat Iaromira POPOVICI