Scenariul românesc
După anii 2000, România a intrat într-un proces de restructurare a educaţiei şi a cercetării, prin intermediul instituţiilor care asigură cercetarea de excelenţă (CNCSIS, iar începînd cu 2011, CNCS), promovarea calităţii pentru învăţămîntul superior, cercetare, dezvoltare şi inovare (UEFSCDI). Se încearcă atingerea unor standarde asemănătoare celor din statele Uniunii Europene şi SUA, în condiţiile în care cercetătorii sînt de 8-10 ori mai prost plătiţi decît colegii lor europeni şi au resurse de cercetare şi posibilităţi de diseminare a rezultatelor infinit mai puţine. Noţiunea de sabbatical este intraductibilă în limba română, deoarece în această ţară nu se poate obţine decît concediu fără plată pentru aplecarea exclusivă asupra cercetării; universitarii care au obţinut o dată în viaţă o mobilitate pentru cercetare se pot considera printre cei mai norocoşi.
Domeniul umanist este sugrumat de o nefirească obsesie metrologică prin care umaniştii sînt evaluaţi cu unităţi de măsură aplicabile doar domeniilor exacte. Criteriile de selecţie a revistelor reprezentative pentru domeniul umanist, stabilite de CNCS pentru anul 2012, aflate la momentul actual încă în dezbatere publică, sînt mai restrictive decît cele aplicate în alte state din Uniunea Europeană şi, aşa cum sînt formulate în această fază (sperăm intermediară), induc o discriminare a culturii naţionale. Ca să amintim doar un singur exemplu: revistele pot obţine un punctaj mare doar cu un colectiv de redacţie format din peste 75% străini.
După tăierea drastică cu 25% a finanţării educaţiei şi cercetării în 2010 din cauza crizei economice (în condiţiile în care acestea erau oricum subfinanţate), la momentul în care cuvîntul de ordine pentru cei care ne evaluează este ISI, cercetătorii din domeniile tehnice (mult mai bine finanţate, datorită impactului cercetării lor în industrie/economie) au la dispoziţie aproximativ 8000 de reviste de specialitate, în timp ce umaniştii au la dispoziţie de aproximativ patru ori mai puţine şanse, revistele cotate în Arts and Humanities fiind sub 2000 în lume. În ciuda acestei discrepanţe, standardele de calitate sînt aceleaşi pentru toate domeniile.
Proiectele de finanţare a cercetării la nivel european (la nivel naţional din ce în ce mai puţine şi mai restrictive) sînt destinate cu preponderenţă oricăror altor domenii decît celor umaniste. Prefixoidul prezentului a devenit nano-: domenii precum nano-ştiinţă, nano-medicină, nano-tehnologie sînt cele finanţate la nivel mondial. La sugestia lui Nicholas Royle, ne întrebăm cum am putea să aplicăm prin „nano-gîndire“ (nanothinking, Quilt, 2010) operaţii de ajustare a literaturii, transformînd-o într-o reality literature. Majoritatea proiectelor din domeniul umanist converg către formarea deprinderilor de comunicare, achiziţiei de limbi străine, teoriilor globalizării, în timp ce domeniile studiilor culturale, istoriei intelectuale, filozofiei şi literaturii sînt aproape insesizabile într-un ocean de nano-ştiinţe.
Arleen Ionescu este profesor la Departamentul de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Ploieşti.
