Cum vom revrăji lumea online

Mircea Vasilescu: În principiu, eşti pentru sau contra plăţii pentru conţinutul online al ziarelor şi revistelor? Adică „da, publicaţiile trebuie să-şi scoată banii din ceva, ba chiar să facă un oarece profit“ sau „nu, Internetul trebuie să rămînă liber şi accesibil oricui, a se slăbi cu profitul“?

Constantin Vică: Situaţia – ca să citez un titlu celebru de rubrică – nu stă „nici aşa, nici altminteri“. Informaţia pe care o produc publicaţiile ce au emigrat în mediul online nu e singura informaţie din reţea, aş spune că e chiar una dintre cele mai puţin importante. Eu cred că una dintre schimbările aduse de Internet este apariţia platformelor care permit alt tip de producţie informaţională şi agregare (fie cele de bloguri, blogurile colective sau agenţiile colective şi deschise de ştiri precum Slashdot.org), Wikipedia (care, orice s-ar zice, pe zi ce trece devine mai bună), accesul deschis la documentaţia ştiinţifică şi academică, modulele colaborative etc. Dar, revenind la oile noastre, cred, cu aceeaşi tărie, că orice conţinut bun şi muncit ar trebui plătit. Publicaţiile sînt obligate să aibă un profit (pentru că altfel ar fi dependente economic sau politic, deci şi mai uşor influenţabile), dar Internetul trebuie să rămînă liber, adică să permită accesul oricui, fie pentru extragerea, fie pentru producerea de informaţie. Internetul este o structură de mai multe spaţii: de la cel al organizării informaţiei (numit uneori cyberspace) pînă la cel fizic, terminalele, serverele, routerele şi ceea ce le conectează. Fluxul, curgerea informaţiei se întîmplă după reguli diferite la fiecare strat al său. Pe noi ne interesează, desigur, ce se întîmplă pe pînza world wide web-ului. Iar aici răspunsul ne vine din principiile de design (http://www.w3.org/DesignIssues/Principles.html): web-ul – prin modularitatea şi descentralizarea sa – este incompatibil cu copyright-ul, cu un control oferit de acest instrument de protecţie al producătorilor culturali.

În plus, web-ul este şi geografic, şi lingvistic, oricît de mult am crede că e „satul global“. Contează demografia cititorilor dintr-o limbă, contează numărul. O publicaţie apărută într-o limbă de circulaţie are şanse mai mari de a fi profitabilă din publicitate sau alte servicii online decît una apărută în română. Pur şi simplu asta-i matematica! Şi tot teoria reţelelor ne arată cum publicul nu se împarte echitabil, ci cîteva noduri ale reţelei atrag majoritatea participanţilor. Astfel, New York Times va avea întotdeauna mai mulţi cititori decît Adevărul, oricît de bun ar fi conţinutul românesc. NYTimes îşi (va) permite să limiteze accesul la conţinut şi să-l monetizeze direct, pe cînd Adevărul nu poate atinge masa critică. A spune că „information wants to be free“ e o opţiune ideologică, nici măcar o conjectură; nu are rost să dezbatem credinţele de acest tip (pe care eu unul le îmbrăţişez). Dar, mă întreb, o informaţie liberă neapărat trebuie să fie lipsită de costuri (ea nu este, avem costuri de timp în regăsirea ei, plătim cu atenţia noastră), iar o informaţie care e gratuită e neapărat liberă (să ne închipuim că un om cu intenţii rele vrea să propage un tip de informaţie, o face gratuit, dar îi pune pe cititori într-o stare de servitute)?

Mircea Vasilescu: Carevasăzică, în loc să mă scoţi scurt din dilemă, nu faci decît să mă adînceşti... Prea bine. Încerc să-ţi retez un pic din diplomaţie („nici aşa, nici altminteri“, da?...). Matematica ne arată, într-adevăr, că New York Times va avea întotdeauna un bazin de potenţiali cititori (dispuşi să plătească) mai mare decît Adevărul. Şi-atunci, ce-i de făcut? Varianta electronică a ziarului românesc – sau sloven, sau maghiar, sau suedez – nu va putea să-şi vîndă conţinutul, din lipsă de „masă critică“? Dacă-i aşa, va muri. Căci nu se poate ţine la infinit pe gratis ediţia online a unui ziar tipărit. Iaca paradox: se tot vorbeşte despre „moartea presei tipărite“, iar noi prevestim moartea ziarelor online?

Constantin Vică: E bine că ai zis/scris „ziare“ – tocmai aici îmi pare problema. Nu mai e nevoie de ziare, ci de generatori de conţinut care pot oferi şi altceva decît actualitatea zilei. Web-ul a dat tuturor accesul la „copacul de Cracovia“, adică la news.google.com, şi oricine îşi poate face tabloidul şi ştirile mici, de consum. Un generator de conţinut care să reziste şi mîine, şi peste trei ani, la care să poţi reveni fără a fi depăşit, o informaţie cu un înţeles pe care doar prin acel generator îl poţi avea – este posibil şi poate fi profitabil. Cînd produci un conţinut special, dar şi pe platforme inteligente, care te fac să te simţi bine că citeşti în format digital (aplicaţiile pentru telefoanele inteligente şi tablete sînt o dovadă că s-a început), cred că poţi spera la abonaţi. Cei care se abonează nu o fac pentru „actualitatea mică“, cotidiană, ci pentru una cu o perspectivă mai largă. Vrei să pierzi timpul online cu mica bîrfă şi două vedete sexy, dar nu vei plăti financiar pentru asta (ai alte costuri, oricum); cînd însă cauţi ceva relevant ţie, vieţii tale sociale, economice sau politice, te vei gîndi de două ori şi poate că una dintre cele mai simple căi este să-ţi faci un abonament.

Chiar dacă nu le mai găsesc rostul, ediţiile online ale ziarelor sînt aproape profitabile, zic eu. Au costuri mici, folosesc un conţinut reciclat din print şi adaugă rar elemente noi, adică un Breaking News pe prima pagină preluat de la vreo agenţie sau televiziune (de cele mai multe ori). Cursa pentru „actualitatea mică“ nu se poate face cu filtre – tu ai intrat, tu nu etc. Pentru că peste 80% din conţinutul ziarelor online e comun, ele sînt la dispoziţia unui singur arbitru – Google – care să le scoată primele în cursă. Accesul trebuie să fie gratuit, liber şi popular, altfel cursa pentru reclame va fi pierdută. Ziarele fără reclame ar fi ca muzeele fără exponate. Îţi închipui site-ul Click! sau The Sun fără reclame, simple ca nişte caiete de şcolari?

În acest context, probabil că unele ziare vor rezista aşa, bazate pe reclame şi flux popular, altele vor ieşi de sub umbra copacului de Cracovia oferind înţeles. Sau vor împărţi conţinutul în două tipuri, unul gratuit, altul pe bază de abonament. Această a doua variantă există de la începuturi (e.g. Le Monde face asta de peste zece ani), un singur exemplu fiind plata accesului la arhiva publicaţiei. Dar, vai, nici o publicaţie online românească nu are un serviciu de arhivare funcţional. Nu poţi fi efemer şi să ceri angajament.

Mircea Vasilescu: Mi-am luat notiţe (mulţumesc!) şi m-am mai liniştit. Aşadar – dacă înţeleg eu bine – pentru a vedea dessous-urile vreunei vedete şi pentru a citi bîrfe, omul, bunăoară, de-un paregzamplu, o să stea liniştit la locul lui şi o să aştepte ca vreun blogger să pună la vedere, gratis (după inerentul proces de hăcuire, piratare, „rezumare“ etc. etc.), conţinutul cu pricina (deşi am impresia că e vorba mai degrabă despre forme, nu de conţinut, dacă ne referim la vedete şi starlete...). Dacă însă se oferă înţeles, „approfondimento“ (cum se zice în Italia), calitate – gata, cetitoriul online se va căuta mintenaş de card. Simplific: Click, Sun şi Bild vor trăi din acces popular & reclame pe site; Dilema veche, Prospect şi Die Zeit pot să pună plată pe conţinutul online, că vor găsi clienţi. Corect?

Constantin Vică: Pentru mine vedetele şi starletele sînt un conţinut minunat, e o pierdere de timp reconfortantă să citeşti ştiri din viaţa unora pe care nu-i cunoşti, e ca şi cum ai asculta poveşti la disc, doar vocile s-au mai alterat :). Nu ştiu ce vor face Click! şi Bild, probabil vor alerga încontinuu către sex, crimă, sex şi crimă, vor avea accesări tot mai mari şi mai mari pînă vor deveni hyperprofitabile. Click! trebuie să vegheze ca broadband-ul să ajungă în toată România şi accesul la Internet să fie ieftin şi bun. Şi va avea piaţă veşnică! Să nu subestimăm importanţa fast-food-ului, a pornografiei şi, în general, a tabloidizării în dezvoltarea noilor tehnologii informaţionale. Pornografia – se ştie – e laboratorul de R&D al Internetului. Să luăm numai cazul Lena Söderberg şi apariţia algoritmilor pentru procesarea imaginilor. Fotografia, încă de la început, a mers mînă în mînă şi cu pornografia. Dacă vrei să fii în fluxul rapid, trebuie să le foloseşti. Design-ul unui site de tabloid e standard şi nu pune probleme, e o reţetă. Dar dacă am un abonament, vreau o viziune asupra design-ului, vreau să ştiu ce e în acel nexus unde m-am oprit. E clar că deocamdată nu avem nici design de publicaţie care să te convingă să fii abonat.

Şi dacă tot ai rostit carduri, să-mi garanteze mie vreun trust de presă că vom avea tranzacţii 100% sigure şi sfera privată (privacy) respectată aşa cum vreau eu, şi mă voi abona. Şi abonat fiind, ce mă va împiedica să nu redistribui conţinutul plătit? Să-l pun pe Rapidshare, de exemplu, sau pe Scribd? Va face Dilema veche poliţie pe Internet în apărarea copyright-ului său?

Mircea Vasilescu: Ziarele/revistele trebuie să producă, pentru varianta online, un conţinut specific? Ce fel? Cum? Adică nu doar „articole plus poze“, ca în print, ci altceva/altfel? Să „integreze“ un pic de radio, un pic de TV, un pic de nu-ştiu-ce?

Constantin Vică: Nu mă hazardez să spun cum trebuie să fie acel conţinut. Mă gîndesc că e treaba unui departament de R&D sau a unui proiect mai larg, în care să întrebăm şi publicul ce conţinut vrea, cît îl valorizează, la ce renunţă pentru el etc. În acest moment nu avem o hartă clară a web-ului românesc în interacţiunea sa cu societatea românească (desigur, pînă o vom termina de desenat, s-ar putea schimba obiectul de studiu!). Nu avem un raport interdisciplinar despre acest hypermedia. Nu prea ştim nimic, studiile privind obiceiurile de consum online ne spun foarte puţin (la fel şi datele de trafic), destul cît să-ţi faci un plan vag despre ce însemni tu online, care să meargă, totuşi!, pentru că e încă începutul colonizării şi încă poţi avea idei simple care să-ţi aducă trafic. Dar inovaţii nu se pot face în acest ritm.

În plus, societatea românească e una dintre cele mai puţin colaborative, se vede la ritmul de creştere şi îmbunătăţire al Wikipediei româneşti, şi atunci nu prea văd cum pot funcţiona proiecte de genul Slashdot sau Wikileaks, adică o alternativă la ştirile oficiale. Pentru că Wikileaks chiar a fost o inovaţie în actualitatea mediatică, a avut un gen de conţinut special (scos din secret). L-am putea numi un artefact tehnopolitic (felul criptat de distribuire a materialului prin intermediul unor terţe părţi). O idee care nu e o inovaţie – de cînd lumea oamenii au vrut să afle secretele cele mari.

Pare surprinzător, dar cel mai bun colonizator al web-ului românesc este Biserica Ortodoxă Română, în acelaşi timp un pol conservator care umbreşte societatea noastră. Ea – prin reţeaua sa de site-uri, bloguri, forumuri şi reţele sociale care produc conţinut întruna – ţine un public captiv şi-l exploatează perfect, cu un profit infinit, ce-i drept, al Domnului.

Am putea vorbi (scrie) mii de poveşti despre ce se întîmplă pe web-ul românesc, insulă cu insulă, navigator lîngă navigator, dar pînă nu scăpăm din logica unui cotidian în care reciclăm acelaşi conţinut, nu putem spune publicului că-i vindem altceva decît distracţie. Cînd ai un ecran în faţă, distracţia lecturii online se plăteşte prin acceptarea publicităţii, adică prin răspîndirea atenţiei (distragerea atenţiei). Dacă ai juca WOW sau chiar SuperMario pe PS3, ai avea o cu totul altă dispoziţie: te imersezi. Spune-mi dacă te-ai imersat vreodată în lectura online (pe orice dispozitiv, de la e-reader la tabletă) şi ai uitat, cu orele, de tine? Mie nu mi-a reuşit. Dar m-am imersat într-un joc de mai multe ori (sau într-un spectacol de teatru, chiar şi în filme). Cum poţi face un conţinut pe care cititorii să se joace continuu, cu plăcere, să se imerseze aflînd ceea ce caută şi ceea ce-i face fericiţi? Ce mă face să mă opresc mult timp pe un website, să renunţ la a căuta altceva? Trebuie să fie ceva provocator, care mă pune într-o dispoziţie nouă: să încerc toate variantele, să văd unde mă duce un anume fir narativ în care eu sînt personajul principal (sau vreau să devin). Jocurile gratifică oamenii mai bine decît lectura. „Care este site-ul tău favorit şi de ce?“ Îţi închipui o astfel de întrebare în oracolul clasei a treia?

Mircea Vasilescu: Nu mai am acces la oracolele copiilor de-a treia, dar ceva mă face să cred că întrebarea deja există, cu răspunsuri cu tot. Şi mă grăbesc să spun că şi în „lumea reală“ jocurile gratifică oamenii mai bine decît lectura. Problema mi se pare că ar trebui pusă un pic altfel. E clar că un ziar sau o revistă puse online trebuie să devină altceva decît varianta lor tipărită. Şi funcţionează în alt context. Cu cine „se bat“ ele? Cu televiziunile? Care, la rîndul lor, îşi fac site-uri „altfel“, pentru a capta un alt fel de public. Hai s-o luăm invers, chiar dacă nu prea avem studii despre comportamentul online: trebuie să ne formăm un public pentru online?

Constantin Vică: Toată lumea „se bate“ cu toată lumea. Doar o parte din traficul online al unei publicaţii e realizat de cititorii fideli, care accesează direct în bara de URL site-ul, dintr-un reader online sau dintr-o aplicaţie de smartphone/tabletă. Unii vin prin recomandare (fie din Facebook sau altă reţea socială, fie dintr-un link transmis prin instant messenger, fie de pe un blog sau un portal de ştiri etc.), iar alţii vin din căutarea pe Google etc. (toate aceste lucruri ni le spun statisticile). Cred că e irelevant ce face editorul acelui website în lumea tangibilă, dacă e televiziune, ziar sau revistă. Pur şi simplu, distincţiile acestea nu funcţionează sau funcţionează parţial: de exemplu, nimeni nu va căuta cele mai noi ştiri pe site-ul unei reviste lunare şi nu poţi fideliza publicul cu această specie jurnalistică. O revistă lunară sau săptămînală precum Dilema veche nu „se bate“ cu vreun cotidian, ci cu alte platforme de opinie şi comentarii, cu blogurile bine scrise (unde nu se postează zilnic), cu colecţiile digitale, cu alte magazine străine (publicul Dilemei citeşte şi în alte limbi, nu circulă doar în ghettoul digital românesc), de aceea contează felul în care cititorul îşi schimbă ritmul lecturii online şi cîte opţiuni interesante găseşte din prima pagină. Publicaţiile de acest tip îşi pot fideliza mai uşor cititorii pentru că oferă un conţinut special, quality parcă i se zice în limbajul de lemn al editorilor, nu? Depinde ce înţelegem prin formare: vrei un public nou sau vrei ca publicul vechi să migreze cu totul online şi să plătească abonament? Sau poate vrei să-l faci să stea mai mult de 30 de minute pe website-ul tău – ceea ce e destul de greu...

Mircea Vasilescu: De acord, e greu să-l faci să stea mai mult de 30 de minute pe site. Dar Dilema veche (ca şi New Yorker, Die Zeit, Prospect şi altele) publică şi texte ceva mai lungi. Inevitabil. Dacă sînt bune, îşi găsesc cîteva mii de cititori (în ciuda statisticilor – dar mai ales a păreriştilor – care zic că, pe net, trebuie să scrii scurt şi cu poze!). Eventual, cititorul îşi salvează textul lung şi îl citeşte altădată (pe computer ori tabletă), cînd are mai mult timp. Au apărut şi „tools“ pentru aşa ceva. Aşadar: ne facem griji (mai mult sau mai puţin) degeaba? Pînă la urmă, problema rămîne, am impresia, aceeaşi: dă-i omului ceva bun de citit – restul e tehnologie, de la hîrtie & librărie la link & e-ink...

Constantin Vică: Ai mare dreptate: un conţinut bun ţine omul online (mai ales că există extensii pentru navigatoare precum Readability care îţi golesc ecranul de partea vizuală, rămînînd text pur sau aplicaţii foarte bune pentru tablete etc.), dar cum îl poţi face pe cititor să accepte că valoarea articolului se converteşte într-o valoare financiară? Iar textele lungi se pot introduce într-un context care să le spargă în fragmente de maximum 3000 de semne pe pagină, dublate de infografii sau vizualizări, elemente care comută cititorul către un alt tip de atenţie, fără a-l îndepărta de text.

Totuşi, acest hypermediu trebuie tratat în natura sa: de ce să nu producem conţinut interactiv (dar nu foarte, pentru a lăsa loc şi informaţiei & înţelesului autorilor să se strecoare), video+audio+text, cred că trebuie să depăşim paranteza Gutenberg şi să privim conţinutul într-un continuum de percepţii. Mie îmi plac foarte mult webdocumentarele (nu ştiu să se fi făcut ceva de acest gen în România), ele chiar explorează şi exploatează mediul. 

Publicaţiile precum Dilema veche mai pot face ceva: să fie curatorii web-ului, cei care propun un traseu şi o direcţie pentru înţelegerea unui subiect din conţinut deja existent. Dar, să nu uităm îndemnul unui metafizician american, Michael Heim, un pionier al analizei Internetului, care ne cere să fim sceptici faţă de cei care dau o încadrare şi o structură, o despărţire-ruptură în fluxul general al informaţiei pe Internet.

În plus, aceste publicaţii pot să genereze mici sfere publice (care nu sînt spaţiul comun văzut de Hannah Arendt şi ca un loc al dejecţiilor noastre, al trolling-ului social – spaţiul comun există pe blogurile şi forumurile unde nu există editor şi orice e permis), nu locuri unidirecţionate ideologic (e cam greu, iar Dilema veche, New Yorker sau Prospect sînt deja produsele şi gazdele unor ideologii, dar măcar nu sînt în serviciul unor ideologii), sfere de dezbatere. Cred că cel mai bun model de cum se poate face o dezbatere online îl găsim pe site-ul The Economist (chiar e un conţinut special/exclusiv pentru web): http://www.economist.com/debate/archive. Editorul are o poziţie şi invită specialişti să formuleze argumente pro şi contra. Există un moderator-arbitru, un vot popular şi comentariile cititorilor. Întregul proces durează cam două săptămîni. Formatul e incredibil de simplu, dar funcţionează.

Desigur – mă vei întreba – cum facem rost de bani pentru aceste noi tipuri de conţinut, structurare a informaţiei etc.? Un webdocumentar costă de la 10.000 de euro în sus (pe un subiect care nu presupune costuri de documentare prea mari), un web curator (ca meserie) încă nu avem, poate dezbaterile se pot face mai uşor. Dar cred că pentru un astfel de conţinut oamenii şi-ar face abonament. Sau ar fi finanţat de părţi interesate să se nască o dezbatere. A fost criza nucleară de la Fukushima – nici o dezbatere consistentă în online-ul românesc sau în societatea românească, în general, iar dacă privim factura de energie electrică, vedem că procente bune din lumina de la bec vin de la Cernavodă. O dezbatere fără format e ca o discuţie între mai mulţi oameni în aceeaşi încăpere, dar fiecare vorbind pe fereastră. Singura mea frică e că marile companii şi agenţiile lor de media nu vor înţelege foarte repede că nu e vorba de advertorial într-o astfel de dezbatere şi nu vor dori să le finanţeze – cu toate că unele dezbateri The Economist sînt finanţate (nu plătite sau comandate!) de companii.

Mă întorc la observaţia ta: „restul e tehnologie“. Nu cred, orice tehnologie a informaţiei, care se ridică la nivelul de mediu, dă natura conţinutului. Nu spun locul comun al lui McLuhan (de la naşterea căruia s-au împlinit 100 de ani), însă ce e gîndit pentru tipar rămîne în tipar, iar ce e gîndit pentru tabletă poate călători pe mai multe terminale, într-un mod diferit. Cum vom revrăji lumea, nu ştiu, dar e clar că şi urechea e importantă (nu numai ochiul) pentru generatorii de conţinut ai satului global. Oricum, e vremea experimentului, eu m-am săturat să tot importăm reţete. 

Acest dialog s-a desfăşurat (aproape) faţă în faţă: pe Internet, cu ajutorul unui Googledoc.