Despre moartea ideilor

Publicat în Dilema Veche nr. 386 din 7 - 13 iulie 2011
Despre moartea ideilor jpeg

S-ar putea să vă fi întrebat adesea cum se naşte o idee – ce asociaţie spontană, proces de iluminare sau calcul analogic face ca un savant să ajungă la ideea din care se naşte o teorie care va schimba lumea. Un singuratic canonic din nordul Europei, matematician briliant şi astronom amator, are ideea genială de a „scoate“ Pămîntul din centrul Universului, unde-l plasaseră secole de tradiţie filozofică, şi de a face din el o planetă care se roteşte în jurul Soarelui. Un cărturar singuratic preocupat de optică şi alchimie „descoperă“ legea gravitaţiei universale şi reconstruieşte, în cîţiva ani, şi cu elegante formule matematice, „sistemul lumii“… şi fizica pe care încă o învăţăm astăzi la şcoală. Cum se nasc aceste idei? 

Există însă şi o altă întrebare, la fel de importantă. Cum mor ideile? Ce se întîmplă cu acele idei care se pierd? Care, dintr-un motiv sau altul, nu ajung să se agrege într-o teorie care să schimbe faţa ştiinţei, sau faţa lumii? Sau, chiar dacă ajung să compună o teorie revoluţionară, aceasta se pierde pentru că autorul ei nu ajunge niciodată s-o publice? Sau o publică într-un moment nepotrivit? Sau – publicată, testată şi recunoscută – este înghiţită de vicisitudinile istoriei, pentru a fi descoperită apoi, cu stupoare, de istoricul ideilor, veacuri mai tîrziu. Am fost atît de învăţaţi să credem în forţa ideilor care schimbă lumea, încît sîntem mai puţin atenţi la fragilitatea lor. Şi totuşi, pentru fiecare Copernic şi Newton există atîţia alţi savanţi şi filozofi astăzi aproape necunoscuţi, deşi autori, la vremea lor, de idei şi teorii originale. Robert Hooke, contemporan şi adversar cu Newton, primul om care vede şi înţelege cum arată lumea microorganismelor văzute la microscop, inventează termenul de „celulă“ şi se apropie foarte tare de un nou mod de a descrie lumea vie, surprinzător de asemănător cu ceea ce va fi, secole mai tîrziu, biologia celulară. Într-o serie de prelegeri pe care nu ajunge să le publice în timpul vieţii, pune bazele teoriei clasice a elasticităţii – însă abia peste 200 de ani, după ce sînt redescoperite, legile care guvernează oscilatorul armonic vor ajunge să-i poarte numele. Teoriile lui nu ajung să fie niciodată predate în universitate, publicate în manuale sau tratate, discutate de colegi. Cele mai multe rămîn în manuscris sau în cărţi care nu vor cunoaşte niciodată o a doua ediţie. 

Istoricul ideilor descoperă adesea, în manuscrisele rămase de la savanţii trecutului, sau în cărţi care n-au fost niciodată republicate, idei geniale, teorii remarcabile, mult înaintea timpului lor. Pînă la urmă, aripa mecanică inventată de Leonardo da Vinci nu este foarte diferită de unele dintre aparatele de zburat fără motor ale secolului nostru, batiscaful improvizat în 1603 de Cornelius Drebbel, la Londra (un clopot/butoi răsturnat, cu ajutorul căruia inventatorul olandez reuşeşte să traverseze Tamisa… pe sub apă) nu este foarte diferit de clopotul scafandrului folosit pe scară largă în secolul al XIX-lea sau de batiscaful modern.  

Doar că, pentru fiecare mare idee care s-a transformat într-o teorie sau într-o mare descoperire tehnologică, zeci, poate sute de alte idei s-au pierdut. Pierderea lor s-a datorat unor contingenţe istorice: filozofii au murit adesea tineri şi fără discipoli. N-a existat întotdeauna o şcoală care să preia ideile, o societate de producere şi prezervare a cunoaşterii care să le preia, să le păstreze şi să le difuzeze, o universitate care să se transforme în mediu educaţional prin care ideile să ajungă la noile generaţii. Într-un anume sens, toate instituţiile citate mai sus, în forma lor clasică sau modernă – universitatea, societatea ştiinţifică, jurnalul de specialitate, conferinţele publice înregistrate şi tipărite – sînt mijloace de apărare pe care societatea umană le-a inventat pentru a păstra şi transmite ideile geniale. Cuvîntul „instituţie“ e foarte important aici. Cînd occidentalii au inventat tiparul, mulţi s-au gîndit cu siguranţă că au descoperit mediul perfect de păstrare a tuturor ideilor valoroase. Istoricul ideilor ştie însă că există biblioteci întregi de idei uitate în milioanele de cărţi pe care nu le citeşte nimeni. Pentru ca să trăiască, ideile au nevoie de instituţii care să le înregistreze, organizeze şi transmită mai departe. Universitatea europeană modernă a funcţionat multă vreme ca un astfel de mediu. Nu fără sincope: în fond, revoluţia ştiinţifică şi apariţia ştiinţei moderne s-au petrecut în afara şi împotriva mediului universitar. Însă cu sincope şi crize, cu reforme succesive, universităţile au funcţionat ca instituţii de captare, prezervare şi transmitere a ideilor mari şi a teoriilor generate din ele.

Politicile educaţionale din ultimii ani (unii ar spune zeci de ani) se bazează pe o confuzie de roluri: ele cer instituţiilor construite pentru a prezerva şi transmite cunoaşterea, să producă cunoaştere. Să creeze idei – şi să facă acest lucru planificat, proiectat, respectînd planuri de lucru şi termene fixe. Nu trebuie să fii istoric al ştiinţei pentru a realiza rapid că această modalitate de cercetare ar fi scăpat printre degete sau ar fi omorît ideile mari şi originale. În sistemul actual de cercetare, Newton, Copernicus, Hooke sau Galileo nu şi-ar fi avut locul. Însă adevărata problemă nu este aceasta: în fond, cercetarea are astăzi un altfel de profil, şi un altfel de ritm. Problema e însă că instituţiile astfel obligate să se reinventeze nu-şi mai respectă misiunea de a primi, testa, păstra şi trimite mai departe marile idei sau teorii. Prăpastia dintre cercetarea „de ultimă oră“ şi ceea ce se predă sau transmite mai departe nu face decît să se lărgească de la un an la altul. Instituţiile construite ca interfaţă între savant şi generaţiile următoare, instituţiile imaginate ca tezaur al cunoaşterii şi şcoală de transmitere a ideilor sînt obligate să se reconstruiască şi să se reinventeze ca întreprinderi de producţie. Nu poţi să nu te gîndeşti, cu îngrijorare, cîte mari idei, cîte teorii noi, au murit astfel în ultimii ani?

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.