Veşnicul rapper, veşnicul scormonitor

Am stat şi m-am întrebat de ce are cuvîntul doar conotaţii negative. Cînd spui „dependent” te gîndeşti automat la beţivi şi la drogaţi. Şi asta e rău. Desigur, rămîne în continuare în dezbatere  ce e aia beţiv şi de unde pînă unde ajungi  să fii junky. Dependenţa, din punctul meu de vedere, este o stare de plăcere prelungită dincolo de epicureismul de fiecare zi (a nu se confunda cu lenea), şi de orgiile dyonisiace care,  nu-i aşa, de asta se chemau orgii, fiindcă erau ritualice şi provocate la diverse ocazii tocmai, între altele, cu scopul de a ţine dependenţele cît mai departe.

Adică, puneai de-o orgie egal vinuri din cele mai de preţ băute din diverse receptacole, te uşurai de toate alea, de sex pur şi simplu, de sex în grup de la un punct încolo, de tendinţe pederaste, pedoeo file, lesbiene, etc., şi-ţi ajungea pentru, să zicem..., dar aici nimeni nu poate să spună pentru cîtă vreme. Oamenii aceia trebuie că reacţionau cel puţin în două feluri la astfel de petreceri. Prima categorie îşi încasa solda de orgii şi pleca, după cîteva zile de somn bun, înapoi la treburile de rutină, plini de o energie nouă şi benefică. Munceau cu spor şi cu gîndul şăgalnic, dar niciodată melancolic, la minunatele zile în care puteau face aproape tot ce voiau şi le era interzis în celelalte, cele lucrătoare. Îi ţinea nădejdea că vor apuca şi sărbătoarea care bătea la uşă. Seara mergeau acasă şi făceau copii cu nevestele lor care, şi ele, se gîndeau că pînă data viitoare nu mai e chiar aşa de mult de aşteptat. Nici bărbaţii, nici femeile lor nu-şi mai aduceau aminte mai nimic din miezul petrecerii. Nici nu se străduiau, că nu aveau de ce. Aşa era rînduiala. O dată la o vreme li se dădea liber la orgii, aşa după cum li se dăduse şi liber la muncă, chiar dacă era cu biciul pe spinare uneori. Copiii, cînd plecau părinţii la sărbătoare, aveau orgiile lor. Beau vin din butoi, adormeau care pe unde apucau, mai ştiu eu ce făceau, nu li se întîmpla niciodată nimic, bătăiţă la popou sau altele, că întotdeauna era unul mai mare care avea grijă de cei mici. Copilul tampon, între băieţandru, indiferent de sex, şi tînăr. Toată lumea era bine şi mergea înainte.

De partea cealaltă rămîneau cei care nu puteau uita plăcerile sărbătorii. Dormeau puţin şi zbuciumat, după ele. Se răsuceau în pat după trupuri fierbinţi, nu mai erau acolo decît izmene jegoase, le tremura mîna după un pahar de vin şi se tăiau în cioburi, murmurau descîntece de sărbătoare din care nu-şi mai aminteau a doua zi decît frînturi şi, de aceea, niciodată nu-şi făceau efectul.  (A doua zi e întotdeauna împuţită. ) Mai întîi şi-au dat seama că efortul de a se ridica din pat le va reduce, dacă nu chiar le va anihila amintirea, puţină cîtă reuşeau s-o păstreze, a minunăţiilor deabia încheiate. Apoi au înţeles că, puţin cîte puţin, stările pot fi recuperate.
De partea cealaltă, din nou, melancolicul, mereu visătorul după paradisul pierdut. „Unde e paharul de azi noapte?”, poate deveni o dilemă de-o viaţă. Şi, chiar aşa! Unde e?

Ultima dată şi-a adus aminte de el peste cineva. Cine? Trebuie să facă ceva cu el, orice, să-şi aducă aminte. Nu poate singur (sau sigur?), oricît ar încerca.

Ea e ţigancă. Sau olteancă, sau amîndouă, ceea ce ar fi foarte mişto, iaca, nu avusese niciodată combinaţia asta, şi după aia ce face cu ea? Dacă-i face, futui, vreun plod? O să fie o treime român, o treime ţigan şi o treime oltean. Nu, că o să se supere oltenii şi îi cheamă pe cumani. Şi cumanii va de taie la rrrromanii şi se supără ungarii. Dar asta era acum cincimiideani.