Pseudodependențe

Violeta DINCĂ
Gătitul  şi starea de bine 

Cînd zic „mi-ar plăcea să-ţi gătesc ceva, într-o zi“ zic „mi-eşti drag(ă)“. Gătesc – (mă) dăruiesc; cum glumea un prieten: cînd vreau să mi te-apropii, să mă exprim afectuos şi nu găsesc mijloace, pentru moment, în mine, tot vine ceva căldură din cuptor, nu pleci de la mine cu sufletul gol. 

Dacă ţi-am gătit, măcar o dată, ştii cîteva lucruri importante despre mine. Cînd nu pot găti, îmi lipsesc zgomotele bucătăriei, fîşîitul verdeţurilor spălate, toc-toc-ul constant al lamei cuţitului retezînd legume, hîrşîitul pietrei de ascuţit cuţite, freamătul supelor care fierb pe plite, clinchetul paharelor şi al tacîmurilor, scîrţîitul ceramicii bine lustruite. E un ritm familiar, liniştitor şi energizant, în acelaşi timp, în zgomotele-astea, e o orchestră pe care-mi place s-o dirijez, în mijlocul căreia mă odihnesc psihic muncind fizic. Găsesc tihnă, normalitate şi bucurie în cele mai presante şi copleşitoare momente din activitatea din bucătărie. Cînd comenzile se succed cu o repeziciune care le face aproape imposibil de urmărit, cînd oricît de rapidă şi eficientă mi-aş propune şi aş reuşi să fiu, le pierd şirul, mă surprind zîmbind, încîntată. Mi-e bine. 

În perioade dificile, în momente absurde, în clipe de-ndoială, cînd nu mai ştiu sigur care-i pasul următor, încep prin a coace o pîine. Pînă termin de frămîntat aluatul, ştiu din nou cine sînt; pînă dospeşte, realitatea capătă din nou consistenţă, cînd iese pîinea din cuptor deja zîmbesc. Cînd nu gătesc, orice culori, ingrediente, mirosuri, texturi, cuvinte văd, simt, aud, se aliniază şi se adună cuminţi într-o cratiţă imaginară, în care se naşte un nou fel de mîncare. Mintea mea aglutinează automat şi fără avertizare: midii-negru-portocaliu-roşu-ardei-verde-pătrunjel-ienibahar-coriandru-ghimbir-lămîie-picant-dulce-acrişor-rodie-crocant-orez; dacă am timp, procesez, asimilez, prelucrez, dacă nu, impresiile de peste zi se aştern cum-necum apucă, le visez peste noapte, iar dimineaţa le scriu. 

Să merg undeva unde să-mi servească o mîncare cu ale cărei ingrediente bucătarul, în mod vizibil, nu s-a descurcat, din care n-a obţinut ce-ar fi putut, a căror valoare a risipit-o, mă umple de frustrări. Încep să bîţîi din picioare ca un dansator căruia i-ai pus muzică, dar pe care l-ai legat de scaun. Copilăria petrecută la bunici a avut gust de mălai copt, nuci verzi, zmeură, pîine prăjită, gem de caise şi scovergi. Grădiniţa a avut gust de mîncare de mazăre, musaca, macaroane cu carne şi ceai de tei. Mi-am iubit mult bunicile. Îmi găteau, mă alintau, le simţeam dragostea în fiecare sorbitură de cacao cu lapte, în fiecare lingură de orez cu lapte şi dulceaţă. Amintirile mele sînt, în mare parte, gusturi şi mirosuri. Într-o oarecare măsură încerc, gătind, să le retrăiesc, să le reconstitui pentru mine şi pentru copii. Cînd gătesc, dragostea bunicilor mele ajunge pînă la copiii mei, care n-au apucat să le cunoască. Gătitul e, uneori, din punctul ăsta de vedere, întoarcere în timp. Alteori, e aventură. Două-trei ingrediente în plus sau în minus pot schimba totul. Gîndesc şi simt totul în termeni de gust şi miros. Cînd o mîncare-mi iese bine şi văd cum faţa celui care-o gustă se iluminează de surpriză şi plăcere, mă simt ca un magician. Gătitul îmi face bine; iar cînd găseşti starea aia profundă de bine şi ştii exact cum s-o regăseşti oricînd, de ce te-ai mai opri? 

Violeta Dincă este mamă a trei copii (Ela, Alexandru şi Emre), partenera de viaţă a lui Ediz, coproprietară a bistroului Violeta’s, absolventă de Litere, 34 de ani, dependentă de gătit. 

Sorina SĂVULESCU 
…De gura lumii 

…dependenţele în funcţie de care sau împotriva cărora se derulează viaţa noastră. Cele pe care le fabricăm – tutun, alcool, jocuri – şi care duc deseori la adicţie. Cele pe care le suportăm, fructe ale istoriei, instituţiilor şi prejudecăţilor noastre. Ne-am putea, oare, dezbăra de ultimele?  „În fapt, m-am căsătorit cu pîrîtul la data de… din dorinţa de a întemeia o familie bazată pe afecţiune şi înţelegere… însă după cîteva luni relaţiile conjugale s-au deteriorat, au apărut primele probleme… din căsătorie au rezultat doi copii…“ şi scriu, şi scriu ceea ce s-ar numi o „expunere de motive într-o acţiune de divorţ“… 

De data asta e o „ea“. Nu se împacă prea bine cu statutul de „reclamantă“, dar faptul că „el“ a ajuns în sfîrşit „pîrît“ o unge pe suflet, un suflet, bag seama, chinuit. „Îl las, doamnă, îl las… Sînteţi măritată? Aaa... nu? Mai bine singură decît să dai de un nenorocit…“ Ascult, întreb, scriu, la început îmi scuz indiscreţia – „Ştiţi, instanţa trebuie să cunoască…“, apoi atmosfera se dezgheaţă, începe să-mi povestească… Pentru mine, ca avocat, e a nu ştiu cîta căsnicie „desfăcută“ tîrziu, după nişte ani care – mulţi, puţini – înseamnă ceva într-o viaţă de om consumată undeva între conflict surd şi violenţă domestică… de ce acum? „Pentru că nu mai pot. Şi oricum, copiii au crescut, pentru ei m-am sacrificat, să aibă un tată, măcar atît.“ Ei da, mai „am o speţă“. Se spune că divorţurile sînt dintre cele mai simple cauze. Iar motivarea petiţiilor de acest fel se brodează aproape totdeauna pe eşecul vrerii de a avea o familie, de „a face casă“. Şi oamenii ăştia, „domni“ şi „doamne“ prin căsătorie, ajunşi în punctul caracterizat ca „ireconciliabil“ al încetării mariajului, mai curînd par a-şi justifica neîmplinirea în ochii celorlalţi – din postura de aserviţi – decît faţă de sine. Doi oameni aleg să trăiască împreună pentru că se iubesc. Aşa se povesteşte de obicei noima căsniciei, sau cel puţin aşa ştiam eu, şi-i drept, mai văd din cînd în cînd asta. Cam rar. 

Lăsînd povestea la o parte, „realismul“ impune însă o „partidă“ bună, la vîrsta adecvată, slujba, masa şi darul adaptate la costul per tacîm şi „ambiţiile“ tinerilor miri şi staff-ului de căsătorie. Se pare că expresia „a pune pirostriile“ nu e străină de ce se întîmplă după… vin copiii! „Ea“ îi creşte, „el“ îi „educă“, pleacă cinci zile pe an la mare, cinci la munte, se fac economii, reproşuri şi consilii de familie cu mama, tata şi cei mai buni prieteni, cînd lucrurile nu merg. Apoi, mai uşor cu fardurile, mai rar cu berea, se cumpără o maşină, electrocasnice, se „iese“ în lume „în familie“, iar în cele din urmă ea devine „scorpie“ şi el „bădăran“. Unii îmbătrînesc împreună, alţii devin clienţii mei… Mai toţi cei pe care îi cunosc în postura de „divorţaţi“ – justiţiabili ori prieteni – mi-au lăsat impresia că subiectul devine invariabil delicat, dacă nu chiar jenant. Pentru că lumea află, ştie şi discută. Pentru că e de luat în calcul zisul prejudiciu de imagine. Iar copilul trebuie să aibă mamă şi tată, chiar dacă uneori ei se mai bat. Deşi de multe ori fiecare stă în colţul lui din casă butonînd telecomanda televizorului, vorbind la telefon. Cu alţii. Şi totuşi – vorba clientei mele – „domnişoară, dumneavoastră de ce nu vă măritaţi, aveţi o vîrstă, un băiat bun mai găsiţi şi copiii se cresc mai uşor acum, pe urmă n-o să mai aveţi răbdare“. Aşa e, aş spune eu, depinde din ce unghi priveşti lucrurile, că doar viaţa nu se face nici ea de una singură. 

Sorina Săvulescu este avocat. 

Patricia MIHAIL 
Dependenţa  este atunci cînd... 

...exagerezi. În general, noţiunea de „dependenţă“ ne duce cu gîndul la alcoolism sau consum excesiv de droguri. Buuun, dar cum rămîne cu celelalte dependenţe – cele considerate inofensive? De obicei, se porneşte de la o gîndire de genul „nimeni nu e perfect“, „om sînt, trebuie să am şi eu un viciu“, „o plăcere am şi eu“. Dar cît de grave sînt ele, de fapt? Am ales, în cele ce urmează, vreo cinci dintre plăcerile vieţii, arătînd ce se întîmplă cînd iau forma dependenţei de:  

● Facebook. Reţeaua de socializare creată de tînărul Mark Zuckerberg acum vreo şapte ani are în prezent peste 750 de milioane de utilizatori activi, care petrec peste 700 de miliarde de minute pe lună adăugînd prieteni în listă, postînd filmuleţe, link-uri, fotografii etc. Pînă aici toate bune şi frumoase. Însă cînd începi să stai numai pe Facebook, dînd like în stînga şi-n dreapta, preferînd să schimbi mesaje pe chat, decît să te vezi cu prietenii face to face (ştii tu, ăia de-i cunoşti pe bune, nu restul de 3758 pe care îi ai în listă), cînd începi să ai status updates din zece în zece minute, cu texte ca „m-am trezit“ sau „am mîncat de prînz“, atunci trebuie să ştii că ai o problemă...  

● FarmVille. Ferma asta păcătoasă are 60 de milioane de jucători în întreaga lume, în 2011. Oameni care s-au mutat la ţară, cel puţin în mediul virtual. Ce poate fi mai minunat decît să ai propria-ţi fermă, să plantezi fasolică şi să culegi fructe din copăcei în formă de curcubeu sau vată de zahăr? Vă spun eu: să realizezi că... nu e pe bune!!! Că e OK să te distrezi cîteva minute pe zi, cînd n-ai ce face, dînd o raită prin fermă, dar să îţi dai seama de ce oamenii se uită la tine ca la un ciudat dacă le strigi, din senin: „E 15,00, trebuie să-mi culeg cartofii şi azaleele, pînă nu se ofilesc!“.  

● Tînăr şi neliniştit. Serialul-fluviu care mi-a marcat copilăria, adolescenţa, viaţa a ajuns în România la episodul 4040. (Vi se pare mult? În SUA s-a ajuns pe la 9700.) Tineri şi neliniştiţi cum sîntem, ne-am uitat la această epopee TV, lăcrimînd atunci cînd Victor s-a despărţit de Nikki. Sau cînd nu ştiu mai care a murit în accident de maşină (întotdeauna cineva moare aşa). Sau cînd ăla înalt află, după 15 ani, că fi-sa nu e de fapt a lui, şi că blonda l-a minţit, fiindcă l-a înşelat cu ăla mai în vîrstă, care... Vedeţi? Deja e prea mult!  

● Shopping. Cunoscută şi ca dependenţa de mall, ea apare cînd ai suficienţi bănuţi (sau „pe cineva“ cu un card plin) şi prea mult timp liber. Atunci, îţi arunci poşeţica pe braţ şi începi să colinzi magazinele – nu pentru că ai nevoie de haine care să-ţi acopere corpul, ci pentru că „fatăăă, nu îmi mai place nimic din dulaaap“.  

● Telefonul mobil. Treaba cu telefonul la purtător e că „toată lumea are“. Mai mult, pentru că vrem să comunicăm pînă ne ies ochii din cap, de cîţiva ani încoace am început să avem cîte două-trei telefoane. Şi-atunci vorbim: în casă, în parc, în autobuz, pe stradă, la birou, chiar şi cînd sîntem pe budă, la cinematograf. Iar dacă, Doamne fereşte, îl uităm acasă, ne simţim dezbrăcaţi, confuzi, părăsiţi şi singuri.

Acest text este un pamflet şi trebuie citit ca atare. Acum îl închei pentru că trebuie să-mi culeg recolta din „fermă“...