Cum strîngem rîndurile

În mod ciudat, atacul asupra Universităţii în belicoasa Grecie nu a fost greu de instrumentat. Nu a fost nevoie de prea multă retorică populistă: parodia unui „dialog public“, urmată de o condamnare generală a corupţiei, a fost mai mult decît suficientă pentru a zgîndări complexul de inferioritate al instituţiilor academice periferice şi pentru a coopta reacţii în favoarea excelenţei şi meritocraţiei. Două decade de „creştere“, distrugerea sectorului manufacturier şi a agriculturii şi permiterea unui comportament inuman faţă de imigranţi au pregătit terenul, psiho-politic şi economic, pentru introducerea de terapii de şoc marca FMI împotriva micilor întreprinderi, a serviciilor sociale, a sănătăţii publice şi a educaţiei. Ca să nu mai vorbim de cercetare.

Sistemul nostru public de învăţămînt, semiautonom, numărînd 24 de universităţi şi 16 şcoli tehnice, care oferă acces la educaţie universitară unuia din doi absolvenţi de liceu, va fi radical restructurat. Un comitet director (format din profesori şi din „personalităţi importante“, încă nespecificate) va fi introdus curînd, iar finanţarea va depinde în mod mai direct de competiţia de piaţă, oficializînd astfel cooperarea cu companiile şi limitînd numărul studenţilor. (De asemenea, se va aboli participarea studenţilor în administrarea universităţii, iar statutul de „azil“ al universităţii, prin care se restricţionează drepturile de intervenţie ale poliţiei, va fi desfiinţat.)  

Principiul de bază este următorul: în epoca patentelor pe formele de viaţă, educaţia trebuie vîndută celui care licitează mai mult. Cunoaşterea, echivalată acum cu biţi de infotainment, trebuie pusă în slujba salvării pieţelor prăbuşite.  

Notă: Predau la o universitate fondată în 1925, care numără 45 de şcoli şi peste 95.000 de studenţi – cel mai mare număr din ţară. Anul viitor, departamentul de istorie al Şcolii de Arhitectură va oferi doar 21 din cele 30 de cursuri pe care le-a oferit în ultimii ani. Departamentul este deja considerat, chiar şi de către colegii cei mai binevoitori, ca fiind ultimul ce ar putea fi salvat, de vreme ce Şcoala în întregimea ei va avea de înfruntat o reducere bugetară de 60%. Pensionarii nu vor fi înlocuiţi. În ultimele 6 luni, profesorii şi-au plătit din bani proprii tonerele şi hîrtia folosite. Cheltuielile de bibliotecă (incluzînd achiziţia de carte) nu au mai fost acoperite de un an şi jumătate. Totuşi, reţelele independente de cunoaştere din întreaga lume – fie că folosesc biblioteci şi arhive închise, fie că se bazează pe tehnologii open-source – pun sub semnul întrebării valorile culturii de piaţă. Pericolele fatale ale tehno-ştiinţei bazate pe profit sînt astăzi dureros de evidente. Argumentele criticilor comodificării cunoaşterii sînt acum mai puternice şi mai îndreptăţite ca oricînd. 

Istoricii ideilor pot aduce în prim-plan principiul istoric (şi politic) după care cunoaşterea nu este proprietate privată. Aşa cum Platon arăta, în apărarea învăţăturii sale împotriva costisitoarelor tutoriale de „deprinderi aplicate“ oferite de sofişti (mai ales în Sofistul), cunoaşterea e un bun comun care nu poate fi cuantificat şi comodificat. Timp de două milenii, Biserica şi Statul au îmbrăţişat deopotrivă această premisă. (Pentru o prezentare şi dezvoltare a temei, v. George Caffentzis, A Critique of Commodified Education and Knowledge (from Africa to Maine), A Russell Scholar Lecture, University of Southern Maine, February 12, 2008, www.commoner.org.uk/wp-content/.../caffentzis_critiqueeducation.pdf.) 

Practic vorbind, istoricii ideilor din universităţi ar putea încuraja crearea de reţele de cunoaştere nonprofit, care să pună în legătură instituţiile academice (care sînt încă majoritar instituţii non-profit şi astfel permit anumite tipuri de iniţiative de deschidere) cu structuri de cercetare şi dezbatere din afara universităţii. Împărtăşirea cunoaşterii nu va putea probabil garanta democratizarea imediată a structurilor de decizie politică; este însă un sine qua non al speranţei pe care o mai putem avea că gîndirea liberă şi justiţia socială rămîn posibile.

Lia Yoka este profesor de istoria artelor la Şcoala de Arhitectură de la Universitatea „Aristotel“ din Thessaloniki. 

traducere de Sorana Corneanu