Raiul fericirii fiscale, sub lupa crizei

Paradisul fiscal este simultan un vis de aur, împlinit, al neoliberalismului descătuşat de povara birurilor, şi un univers vîscos, ceţos, prin care se mişcă, se albesc şi se odihnesc averile lumii. Pentru români paradisul ăsta nu este chiar aşa de îndepărtat. Am putea observa chiar că o mulţime de prosperi oameni de afaceri l-au descoperit deja din primii ani de tranziţie spre ceea ce numim astăzi economie de piaţă. Trăim cu paradisul sau cu mesagerii săi în casă, de vreme ce în România funcţionează mai mult de 1300 de firme cu domiciliul în ţări cu fiscalitate mai mult decît prietenoasă.

Dinspre paradisurile fiscale s-au revărsat deci investiţii străine directe de aproape 1,3 miliarde de euro, cam 4,4% din totalul capitalurilor străine din România. Dinspre Antilele Olandeze, de pildă, au pătruns, prin 15 firme, investiţii directe de peste jumătate de miliard de euro. Acest calcul estimativ al capitalurilor cu parfum exotic, de paradis fiscal, nu ţine cont de banii veniţi dinspre Elveţia – un paradis fiscal în stare pură, şi nici de cei sosiţi din Cipru – un alt colţ de lume bănuit că nu şi-a abandonat reflexele de teritoriu discret şi primitor pentru evazioniştii altor ţări. Dar investiţiile acestor companii cu sediul fixat în Insulele Virgine Britanice, în Gibraltar sau în Insulele Marshall nu sînt în mod obligatoriu fructul ilegalităţii şi nici nu trebuie privite cu suspiciune. Pur şi simplu, ar trebui verificat dacă nu cumva reprezintă bani care au zburat din România, fără să fie taxaţi, şi se întorc acum aici la lucru, tot cu scopul clar de a nu plăti vreun impozit. În epoca globalizării nu putem închide uşa în nas investiţiilor, chiar dacă profitul lor este taxat în altă parte. O ţară în care mai mult de o treime din economie rulează, fără grija taxelor, posibilitatea unui flux major de bani către şi dinspre paradisurile fiscale are cote înalte. Dar România nu are nici legile, nici mecanismele şi nici instituţiile capabile să depisteze posibilele fraude ascunse prin insulele fericirii fiscale. 

În acest moment, paradisurile fiscale au o cotă de popularitate extrem de joasă în rîndul liderilor planetei. Criza financiară, care a debutat prin prăbuşirea băncii de investiţii Lehman Brothers, în octombrie 2008, a dezlănţuit însă un adevărat război împotriva aşa-numitelor paradisuri fiscale. Mai întîi preşedintele american Barack Obama şi apoi, mai vocal şi agresiv, Nicolas Sarkozy, liderul din Palatul Elysée, au atacat sacrosanctele teritorii ale fiscalităţii prietenoase. Norii se aşezaseră deja deasupra paradisurilor fiscale încă din 11 septembrie 2001, cînd devenise clar că banii diverselor organizaţii teroriste se pot mişca lejer în imperiile fiscalităţii joase, acompaniate de obicei de o discreţie absolută în privinţa banilor îngăduiţi. Atunci a apărut celebra normă bancară generalizată care îi obliga pe bancheri să culeagă informaţii punctuale despre clienţi. Iniţiativa, menită să identifice teroriştii şi banii negri, poartă şi acum numele unui program aparent inofensiv – „cunoaşte-ţi clienţii“. Şase ani şi patru zile mai tîrziu, într-un alt septembrie, sumbru, de data asta, pentru lumea financiară, ochii lumii s-au rostogolit din nou către paradisurile fiscale. Motivele? Foamea de bani a guvernelor, care nu mai puteau tolera evaziunea cetăţenilor avuţi şi încercarea de a intimida fondurile de risc, considerate artizanii turbulenţelor pieţelor financiare. Influenta Organizaţie pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) a publicat o listă neagră a statelor şi teritoriilor care pot fi calificate ca „paradis fiscal“. Şi aici a început compromisul. 

Căci – nu-i aşa – în folclorul urban al ţărilor dezvoltate, paradisul fiscal nu este tocmai un loc binecuvîntat, ci dimpotrivă, este exact locul unde doar bogaţii au acces. Mai ales cei a căror bogăţie şi imagine sînt controversate. Cînd vrei să-ţi închipui un paradis fiscal, vezi cu ochii minţii soare, mult soare, simţi în nări adierea brizei marine, miros de havană şi parfum de orhidee. Un poster uriaş, invitaţie către Bahamas, rezolvă problema de imaginaţie. Într-adevăr, Bahamas are reputaţia de a se fi transformat, dintr-un cămin al piraţilor mărilor, într-un paradis al banilor netaxaţi. Dar acest dominion britanic nu este singura insulă a fericirii fiscale. Coroana britanică gospodăreşte calm şi tacticos o pleiadă de teritorii care oferă o paletă diversă de servicii financiare pentru cei care n-au chef să plătească taxe acasă la ei. Channel Islands, Jersey, Guernsey sînt dominioane britanice care au guverne proprii, însă şeful statului este regina Marii Britanii. De altfel, chiar atunci cînd Bahamas a renunţat la o monedă numită liră şi a adoptat o alta – denumită dolarul din Bahamas şi legată de moneda americană – nu a abandonat şi imaginea reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Toate aceste insule ale independenţei fiscale au dezvoltat sectoare financiare înfloritoare. Jersey, de pildă, este un jucător important în piaţa bancară a conturilor off-shore, a fondurilor de investiţii şi a înregistrării corporaţiilor multinaţionale. Insula Man are reputaţia unuia dintre cele mai sigure paradisuri fiscale. Nu taxează nici un cîştig de capital, n-are nici o taxă pe cifra de afaceri sau pe transferurile de capital şi nu aplică vreo taxă vamală. Taxele aplicate sînt suportabile şi tind către zero. Într-o poziţie şi mai agreabilă pentru afacerile apăsate de diversele agenţii naţionale de represiune fiscală se găseşte un alt teritoriu britanic, Gibraltarul. În Gibraltar nu există taxă pe cîştigul de capital, nici impozit pe avere şi nici taxe de consum, deci lipseşte mănoasa taxă pe valoarea adăugată. Totuşi, în Gibraltar se plătesc impozite pe venit, pe proprietate şi taxe vamale. Însă doar rezidenţii le plătesc, cei ştampilaţi cu statutul de persoană cu venit net mare sau managerii executivi ai unor companii din alte ţări n-au treabă cu birurile locale. 

Dar ar fi greşit să ne închipuim că paradisurile fiscale sînt nişte insule fermecate, mici teritorii aflate sub oblăduirea metropolei financiare care este Londra. Irlanda, de pildă, are un puternic profil de paradis fiscal. Prăbuşirea economiei sale în timpul crizei a lăsat un spaţiu de manevră adversarilor fiscalităţii reduse. În ciuda presiunii salvatorilor săi de moment, Guvernele irlandeze stau stîncă în faţa UE şi FMI. În plus, Irlanda a ademenit cu impozitul său pe profitul firmelor de numai 12,5% o mulţime de investitori. Dar cel mai puternic paradis fiscal rămîne Elveţia, locul în care se odihnesc, prin tradiţie şi cu maximă discreţie, mari averi ale lumii. Cînd a apărut însă pe lista OECD şi a fost oficial ştampilată ca fiind un paradis fiscal, Elveţia a respins agresiv acuzaţia. Şi totuşi, cantoanele sale cu o fiscalitate minimală au devenit reşedinţele permanente ale bogaţilor lumii. Doar plictiseala îi îndepărtează pe francezii cu bani, de pildă, de un eventual exil elevţian. Elveţia a acceptat însă pretenţiile americanilor de a furniza informaţii complete despre conturile deschise de cetăţenii lor în băncile sale. A călcat în picioare inviolabilul secret bancar ori de cîte ori o ţară a formulat aceleaşi cereri de transparenţă. Atît. Asta a fost singura concesie; în rest, taxele sale rămîn joase, iar banii stau în siguranţă, cîtă vreme sînt legal obţinuţi. Informaţiile despre clienţi nu sînt însă lectură publică, pot fi obţinute doar dacă un stat le cere în mod expres. În esenţă, paradisurile fiscale sînt destul de specializate. Întăriţi-vă statul, deci, domnilor!

Lidia Moise este jurnalist economic. A fost redactor-şef adjunct la Evenimentul zilei. În prezent realizează Jurnalul economic la TVR.