Sau să nu se plătească, primesc, dar să se schimbe oricum...

Publicat în Dilema Veche nr. 390 din 4-10 august 2011
Sau să nu se plătească, primesc, dar să se schimbe oricum    jpeg

Cu sau fără conţinut online plătit, ziarele şi revistele deja nu mai sînt ce au fost. În jurul publicaţiilor cresc afaceri colaterale care să aducă venituri suplimentare. Într-o lume măsurată de-a lungul şi de-a latul (şi ţinută din scurt!) de specialiştii în marketing, publicaţiile au devenit şi brand-uri. Aşa încît se inventează şi aplică noi tehnici de a aduce bani din vînzarea brand-ului, a imaginii, a notorietăţii şi respectabilităţii ziarului: nu se mai scot bani doar din conţinutul editorial, se scot bani (şi) din încrederea publicului fidel în ziarul preferat.

Manevre de marketing

În copilăria mea, revista Pif oferea gadgets (o jucărioară sau altceva), care o făcea şi mai dorită. Azi, orice ziar sau revistă care se respectă are căni, pixuri, tricouri şi alte „artizanale“ inscripţionate cu logo-ul său. De vreo 20 de ani, ziarele apar cu add-ons, adică le oferă cumpărătorilor cărţi, filme pe DVD, muzică pe CD. Asemenea manevre de marketing au adus venituri bunicele şi au fidelizat publicul. Dacă în alte ţări (Italia, Spania, Franţa) ele s-au făcut cu măsură (ziarele păstrîndu-şi identitatea şi personalitatea), în România au devenit de vreo doi ani procedeu curent: principalele cotidiene au „dat“ aproape zilnic cîte ceva la pachet; nu numai cele de calitate, dar şi unele tabloide sau ziare de sport. Piaţa s-a suprasaturat de cărţi şi colecţii de filme de toate felurile, iar ziarele riscă să fie percepute ca simple „ambalaje“ sau „pretexte“ pentru a-i vinde clientului altceva. Tot cu măsură au apărut în lume şi alte afaceri legate de publicaţii. New York Times şi Daily Telegraph au lansat wine clubs; unele ziare germane le oferă cititorilor/abonaţilor, sub brandul (deci garanţia) lor, croaziere; Aftonbladet, un ziar popular suedez, patronează un club de fitness, pe care i l-a acordat sub licenţă şi săptămînalului german Die Zeit (care nu e popular!). Există şi lucruri mai fine: The Spectator le oferă periodic cititorilor, contra cost (de la cîteva zeci la 2-300 de pounds), conferinţe, dezbateri între mari personalităţi politice şi intelectuale sau o cină cu redactorul-şef; ori, recent, ceva cu totul special: o serată cu whiskey şi trabucuri în memoria lui Winston Churchill, la preţul special de 185 de lire de persoană.
Aşadar, un ziar nu mai înseamnă pur şi simplu o sumă de texte şi imagini puse pe hîrtie; e o mică întreprindere care, pe lîngă funcţiile sale despre care învăţăm din manual, trebuie să producă şi bani. Publicaţiile îşi vînd conţinutul, (re)numele şi tot ce se mai poate. În acest peisaj, singurul lucru rămas gratuit era accesul la versiunea online. Pentru cît timp?

Altceva şi altfel

Problema cu Internetul este că, devenind accesibil la nivel de masă, a ajuns să pară, mai ales pentru tineri, „de la sine înţeles“. Iar în asta se include şi informaţia: apariţia blogurilor şi a reţelelor sociale a creat canale suplimentare de difuzare a informaţiilor, practic imposibil de controlat. Şi atunci, ce sens are să ceri bani pentru ceva de pe site-ul „tău“, din moment ce mîine va apărea oricum pe alt site, blog etc.? Şi, la viteza de circulaţie pe Internet, ce poate face un trust de presă dacă i se preiau un articol şi-o poză care, în cîteva ceasuri, ajung pe mii de bloguri şi reţele sau în milioane de inbox-uri? Cîte mega-procese poate declanşa?

Există militanţi radicali ai web-ului care ridică din sprîncene la orice încercare de a limita în vreun fel (inclusiv prin introducerea unei taxe) accesul tuturor la Internet. Există însă şi destui oameni mai degrabă moderaţi, temperaţi ori sceptici care nu văd cu ochi buni ideea de a plăti pentru a putea citi ştiri şi articole online. Argumentele lor merg de la chestiuni practice pînă la grija pentru soarta democraţiei şi a libertăţii de exprimare. Unii nu văd rostul taxării unui site de ştiri: aceleaşi informaţii vor apărea gratuit în altă parte; articolele vor fi preluate, rezumate, reambalate şi-napoi la lume date. Introducerea plăţii n-ar face decît să încurajeze piratarea conţinutului jurnalistic – aşa cum se întîmplă deja cu muzica ori filmele. Alţii consideră că plata pentru conţinutul online îi va defavoriza pe cei cu o situaţie economică precară, limitîndu-le accesul la informaţie şi dezbatere, ceea ce înseamnă mai puţină democraţie. Sînt şi unii care cred că transformarea presei online în sursă de profit va dicta şi mai intens decît pînă acum subiectele, abordarea şi ierarhiile: totul se va supune legilor pieţei, Internetul va intra şi el în mecanismul financiar al patronilor de presă. Pe scurt, indiferent de motivaţii şi argumente, cei care se împotrivesc plăţii pentru presa online ajung la o întrebare retorică simplă: de ce să stricăm ceea ce pînă acum a mers bine? Mai bine găsim alte soluţii de finanţare a presei online.

Ca şi adepţii necondiţionaţi ai paywall-ului, adversarii săi judecă în termenii modelului de presă existent pînă acum. Or, presa online a devenit deja altceva: revoluţiile din ţările arabe au fost transmise în direct de oameni simpli – pe reţele sociale ori cu telefonul mobil. Jurnaliştii profesionişti colaborează tot mai mult cu cititorii pentru a găsi subiecte, pentru a afla detalii, pentru a completa o informaţie etc. „Jurnaliştii trebuie să accepte că nu au monopolul asupra înţelepciunii. Acum zece ani era o idee cu totul ameninţătoare, şi încă mai e pentru unii“, spune Alan Rusbridger, jurnalist la The Guardian. Şi tot el redefineşte succint relaţia dintre jurnalişti şi cititori: „Dacă eşti deschis către contribuţii din partea altora, vei sfîrşi prin a avea un conţinut mai bogat, mai bun, mai diversificat decît dacă ai încerca să lucrezi singur. În lumea reală, dacă punem la un loc ce ştiu oamenii va însemna mai mult decît ştim noi, cei din birourile redacţionale“. (The Economist, 9 iulie 2011)

Gratuit sau nu, ştirile se fac şi circulă altfel în mediile electronice. Iar ceea ce numeam pînă mai ieri „public“ devine un fel de partener în producerea şi difuzarea ştirilor. Nu mai e nevoie de jurnalişti profesionişti, din moment ce oricine poate plasa rapid o ştire sau o fotografie pe blog sau pe Facebook? Ba da. Ba chiar meseria de jurnalist devine, într-un fel, mai complexă. E nevoie de cineva care ştie să verifice, să pună în context, să analizeze, să asambleze ştirile „nude“. Şi să producă şi altceva, pe lîngă ştiri.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Céline Dion la 55 de ani. Ce i-ar fi declanșat boala nemiloasă: „I-au dispărut cei doi stâlpi și s-a prăbușit“
Cântăreaţa de origine canadiană, Céline Dion, este una dintre cele mai de succes interprete din istoria muzicii pop. În cei peste 35 de ani de carieră a vândut peste 250 de milioane de albume. S-a căsătorit cu impresarul ei cu care are trei copii și alături de care a rămas până finalul vieții lui.
image
Rusoaică voluntar în Ucraina, dezvăluiri șocante. Femeile din unitatea sa, folosite ca sclave sexuale
Un militar rus detașat în Ucraina a declarat că ofițeri de rang înalt au folosit femeile medic din propria armată ca sclave sexuale și le-au pedepsit pe cele care nu cooperau.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.