Piramidele și păgubiții

În toamna lui 1993 o frenezie fără margini a pus stăpînire brusc pe familia şi rudele mele: cu toţii îşi doreau să depună urgent bani la jocul de întrajutorare Caritas de la Cluj, unde auziseră că sumele de încasat după trei-patru luni erau de opt ori mai mari. Ziarele vremii semănau confuzie în minţile înfierbîntate ale lor şi ale cunoscuţilor noştri: unele descriau sistemul piramidal imaginat de Ion Stoica drept o schemă financiară sinucigaşă pentru participanţii de la bază, altele îl descriau pe patron drept un personaj providenţial, fără să ofere totuşi detalii despre reţeta acestuia. Cu toate că nimeni nu înţelegea ce se întîmplă cu adevărat în catedrala minunilor financiare de la Cluj, zvonurile străzii tindeau să alimenteze un entuziasm din ce în ce mai difuz. Iar zvonurile vorbeau despre cum Clujul devenise un fel de El Dorado în care locuitorii se plimbau în maşini luxoase, cumpărau în prostie electrocasnice de ultimă generaţie şi, în general, nu prea ştiau ce altceva să mai facă cu banii încasaţi de la Caritas decît să joace din nou. Mihai Tatulici contribuia la consolidarea hagiografiei lui Ion Stoica printr-un interviu la televiziunea naţională care avea menirea să risipească din temerile produse de cîteva materiale jurnalistice care chestionau credibilitatea jocului de întrajutorare. Primarul tricolor al Clujului, Gheorghe Funar, îşi punea la bătaie popularitatea pentru a gira şi el reţeta Caritas. 

Cu bocceluţa la Cluj 

La sfîrşitul lui septembrie, bunicii i-au sunat pe ai mei şi l-au rugat pe tata să meargă la Cluj să depună banii încasaţi din vînzarea a două vaci de lapte. Tata împreună cu doi colegi de serviciu şi un vecin din blocul în care locuiam au plecat cu maşina, într-o dimineaţă de octombrie, la Cluj. Singurele lor bagaje erau cîteva bocceluţe cu bani de la rude şi prieteni (cu toţii participaseră la plata benzinei). Sumele erau rezultatul unor combinaţii creative de împrumuturi, vînzări de animale ale rudelor de la ţară, retrageri de bani depuşi pentru cumpărarea unei maşini etc. Cei patru s-au întors după două zile şi jumătate. Erau transfiguraţi. Văzuseră Mecca, se întîlniseră cu pelerinii veniţi din toate colţurile ţării. Tata se întorsese cu ceva bani pe care nu reuşise să îi depună, pentru că între timp fusese introdus un plafon maxim de participare. Ipoteza lui era că oamenii de la ghişeu văzuseră în buletin că e din Oltenia şi încercau să îi minimizeze profitul, pentru a-i privilegia pe ardeleni. Lunile care au urmat au trecut greu, iar somnul alor mei era din ce în ce mai populat cu coşmaruri generate de zvonuri timide cum că retragerile de bani se fac din ce în ce mai anevoios, termenul limită nu se mai respectă etc. După aproape patru luni, cei patru pelerini mergeau din nou la Cluj alimentaţi de speranţe timide. Aveau să se întoarcă cu mîinile în buzunare şi cu promisiunea că în maximum două luni vor fi chemaţi să-şi încaseze banii. În iulie nu mai sperau nimic, iar în august Caritas şi-a dat oficial ultima suflare. Înainte să fie arestat, Ion Stoica încerca să dirijeze responsabilitatea pentru eşecul Caritas către băncile care – spunea el – îi blocau tranzacţiile care stăteau la baza algoritmului secret al jocului. Cîteva luni mai tîrziu, la noi în oraş apărea un joc clonat după structura Caritas. Un prieten de familie i-a încurajat pe ai mei să fie printre primii deponenţi, garantîndu-le succesul. În mai puţin de două luni şi jumătate ai mei recuperau de la puiul de Caritas autohton aproape toată suma pierdută la Cluj şi radiau de fericire ca şi cum ar fi cîştigat la loto. Cînd jocul a dat faliment după modelul brevetat de Caritas, unii dintre păgubiţi au organizat un grup de asalt care a vandalizat sediul firmei, amplasat într-o sală din fosta Casă de cultură a Sindicatelor. 

„Dormi liniştit, FNI lucrează pentru tine“ 

Cîţiva ani mai tîrziu, acelaşi prieten de familie ne vizita şi le făcea cadou alor mei un exemplar din ziarul Curentul în care se făcea publicitate Fondului Naţional de Investiţii. Timp de mai bine de doi ani, ai mei au tot depus sume consistente la FNI – tata plecase pe şantier în Israel –, motivaţi de dobînzile generoase pe care le plasau tot la FNI, imediat după ce le încasau. Din nou reţeta părea să fie plasată într-o zonă de creativitate misterioasă. Sorin Ovidiu Vîntu, creatorul FNI, apărea atît de rar în fotografii de presă, încît mulţi oameni ajunseseră să se întrebe dacă acesta există cu adevărat. La sfîrşitul lui 1999, ecranele televizoarelor din România au fost năpădite de celebrele clipuri „Dormi liniştit, FNI lucrează pentru tine“. Somnul liniştit al celor aproximativ 300.000 de „investitori“ FNI a fost curmat brusc, în primăvara lui 2000, de prăbuşirea fondului. Detaliile mecanismului de funcţionare sînt de-acum bine documentate şi au fost publicate în miile de articole de presă alocate cazului: un nou joc piramidal, un număr redus de cîştigători şi o mare masă de păcăliţi. Jocuri de acelaşi tip au înflorit în prima decadă postsocialistă în tot sud-estul Europei: Rusia, Bulgaria, Albania. România a fost un caz aparte pentru că seria de falimente a jocurilor piramidale (Gerald-Focşani, Mega Caritas-Piteşti) a fost dublată de cele ale cîtorva bănci care s-au aneantizat ca urmare a unor afaceri nebuloase: Bancorex, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Turco-Română. 

Mecanismele de funcţionare şi implicaţiile sociale pe termen scurt şi mediu, generate de existenţa acestor entităţi economice – ultimele au sucombat prin 2005 –, au generat o întreagă literatură socio-antropologică dedicată lor. În articolul „Încredere, speranţă şi Caritas în ţara piramidelor: România, 1990-1994“, Katherine Verdery construieşte un răspuns la întrebarea „De ce un asemenea entuziasm în masă?“, legat de jocurile de tip Caritas, altul decît cele ale jurnaliştilor care defilau cu lăcomia pe post de model explicativ unic: „Printre cauze se aflau inflaţia care ajunsese la 300% în 1993, o scădere cu 40% a venitului real prin comparaţie cu 1989, rate negative ale dobînzii şi acces problematic la credite şi împrumuturi, în special pentru micii producători. Cei mai mulţi dintre cei cu care am vorbit spuneau despre Caritas că era singura investiţie pe care o puteau face pentru a ţine pasul cu inflaţia: depunerile cu 50% şi-au pierdut din valoare, nu au cîştigat, distrugîndu-se astfel economiile de-o viaţă ale oamenilor“. Autoarea argumenta că fenomenul Caritas a fost, prin implicaţiile culturale şi sociale, momentul crucial al primilor ani din postsocialism în regîndirea banilor: „(…) i-a împins pe oameni să gîndească altfel despre bani; a concentrat toate anxietăţile lor privind procesele mai cuprinzătoare de transformare pornind de la socialism“. Astăzi, România are una dintre cele mai mici rate de depozitare în conturi bancare din UE şi, la cealaltă extremă, cel mai consistent public consumator de credite pentru nevoi personale. Piramidele financiare – construite pe economiile plasate de cele mai multe ori orbeşte – prăbuşite sub ochii românilor ca nişte castele din cărţi de joc au construit baza unui comportament financiar împărţit între cele două extreme. Adevărata cultură „credit doar cu buletinul“ a fost afectată numai de apariţia crizei financiare, publicul a devenit prudent şi, în ultimii doi ani, rata de economisire a crescut uşor, iar creditele au intrat în recesiune.

Bogdan Iancu este cercetător la Muzeul Ţăranului Român. Susţine seminarii la Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA.