Repetiție, obișnuință, dependență

Există în viaţa fiecăruia dintre noi un anumit număr de gesturi şi comportamente pe care le reluăm forţat, mecanic sau voit. Ele ţes o pînză de fond de pe care ies în evidenţă gînduri, acţiuni, sentimente excepţionale, acelea cărora le acordăm valoare individuală şi colectivă. Aceste repetiţii, de orice fel ar fi ele, nu au nimic spectaculos şi, de multe ori, nimic reflectat sau problematic. Pe unele le deprindem foarte de timpuriu: am putea chiar spune că procesul educării în cei şapte ani de-acasă, mai ales, este, într-un anumit fel, o creştere într-ale repetării, ale deprinderii şi familiarizării cu feluri de a se purta care fac suportabilă şi chiar dezirabilă viaţa cu ceilalţi. Aş deosebi aici pe scurt între trei feluri de repetiţie. Primul fel, căruia i-aş spune chiar repetiţie simplă, constă în reluarea mecanică sau forţată a unor gesturi, adesea sub un impuls sau o constrîngere exterioară. A se trezi la o oră timpurie obligat de programul de muncă sau de un ordin militar, a sta la coadă pentru a cumpăra cele trebuincioase în timpul regimului comunist, bunăoară, sînt acţiuni ce pot fi reluate de oricîte ori acest lucru se impune, dar odată ce constrîngerea dispare, gestul dispare, iar dispariţia lui poate fi resimţită ca o eliberare. 

Al doilea fel de repetiţie este obişnuinţa. Ea intervine în momentul în care interiorizăm motivaţia sau utilitatea actului de a repeta şi în care obişnuinţa devine un facilitator al acţiunilor noastre, ca o prelungire oarecum firească, naturală a corpului activ. A înota, a merge cu bicicleta sînt astfel de naturalizări prin care corpul se adaptează unui mediu exterior, el însuşi devenit astfel mai prietenos. Obişnuinţele sînt a doua natură pentru că ele creează în jurul nostru o zonă tampon între fragilitatea corpului nostru şi agresivitatea lumii din jur. Pierderea obişnuinţelor se petrece în momente excepţionale, fericite sau tragice, şi este resimţită ca o traumă; regăsirea lor, chiar mimată şi simplificată (ca în cazul unor deţinuţi din lagărele de concentrare), poate fi interpretată ca o condiţie de supravieţuire. Aş include printre nişte obişnuinţe mai speciale şi tabieturile, mici ritualuri cu valoare simbolică şi estetică. 

În sfîrşit, dependenţele sînt obişnuinţe scăpate de sub control. Ele intervin cînd a doua natură devine mai puternică decît prima, adică atunci cînd părţile corpului sau ale minţii supuse obişnuinţelor le iau în posesie pe celelalte. Cel mai simplu exemplu: fumatul preluat ca o descoperire, o frondă sau un tabiet se transformă în dependenţă. Dependenţele apar cînd gesturile repetate şi cele unice încetează să mai fie distincte, pentru a se transforma într-un continuum amorf, cu praguri de rezistenţă tot mai scăzute, pînă la dispariţia lor. Gestul repetării dependente e unul controlat nu de o forţă externă (ca în cazul repetiţiei), nici de o forţă internă (ca în cazul obişnuinţei), ci de slăbiciunea internă care nu încetează să se justifice. Spre deosebire de obişnuinţe, care sînt ritualuri de supravieţuire, dependenţele sînt mecanisme de autodistrugere. 

Ipoteza mea rapidă acum este următoarea: cred că saltul abisal de la modernitatea şchioapă a comunismului la postmodernitatea obosită şi obositoare de azi e un salt în gol al societăţii româneşti, în multe dintre practicile sale cotidiene – de la repetiţii impuse la dependenţe trăite ca forme de adaptare la actualitate. Mai cred că etapa pe care am ars-o şi care constituie însuşi miezul modernizării unei societăţi este aceea a instaurării de obişnuinţe sociale. Repetiţiile mecanice (în muncă, alimentaţie, locuire etc.) ale epocii comuniste au putut fi trăite ca nişte automatisme fără implicare personală. Indiferenţa, jocul dublu, simularea au fost justificări pentru un soi de rezistenţă la orice fel de opresiune, într-o uitare de sine şi de ceilalţi în chiar actul executării unor astfel de repetiţii. 

Atunci cînd presiunea exterioară a dispărut, s-a născut ceea ce părea a fi şansa unei reconstrucţii de sine. Din acest proiect a lipsit însă asumarea faptului că repetiţiile care devin obişnuinţe nu doar înlesnesc relaţiile cu ceilalţi, ci sînt şi exerciţii de autodisciplinare şi de rigoare impuse sieşi. Aşa că ne-am aruncat orbeşte în consum, mijlocul şi în acelaşi timp scopul cel mai la îndemînă pentru edificarea acestui sine în sfîrşit eliberat de porunci exterioare. Dar consumul nu creează obişnuinţe decît arareori şi în forme care nu sînt accesibile tuturor. El creează brutal dependenţe, pe corpuri şi minţi fragilizate de iluzii şi simulări anterioare, sărind neîntîrziat în alte iluzii şi simulări, ce păreau mai reale pentru că erau mai abundente şi mai colorate. Consumul de lucruri, consumul de imagini, consumul de sine, o frenezie chinuitoare şi mereu nesatisfăcută a efortului de a şterge limite, de a transgresa, ca şi cum un nou produs cumpărat, ingurgitat, distrus ne-ar elibera de povara repetiţiilor, ne-ar crea o a doua natură. Cînd, de fapt, a consuma mult şi fără discernămînt e calea cea mai rapidă către pierderea oricărei independenţe şi către o suferinţă individuală care ne face să ne urîm şi să-i urîm pe ceilalţi.

Ciprian Mihali predă filozofie contemporană la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte a sa, scrisă împreună cu Augustin Ioan, este Dublu tratat de urbanologie (2009).