Miruna ȚECHERĂ

Putem observa întreaga gamă de modalități prin care oamenii încearcă să facă față necunoscutului și pericolului.

Tema acestui dosar m-a trimis cu gîndul la personajul lui Marin Preda, care afirma calm şi răspicat „Nu-mi pot comanda sentimentelor.“ Cu alte cuvinte, „acţiunea mea este ghidată de ceea ce simt.“ Cred că aceeaşi afirmaţie se poate aplica în egală măsură şi gîndirii.

Acum mai bine de un an, prietena mea Maria (care trăieşte la Londra) mi-a propus să ne scriem altfel decît pînă atunci. Şi anume, să renunţăm noi la comoditatea mail-ului în favoarea scrisorilor trimise cu poşta. Ideea mi-a surîs, mi s-a părut seducătoare chiar, mai ales k (!) pentru mine a scrie cu stiloul este o mare plăcere.

Un cuplu avea o afacere de familie unde ambii parteneri lucrau împreună. La un moment dat, ea şi-a dorit să-şi încheie studiile. Deoarece aveau şi copii, nu a mai găsit timpul necesar de a se ocupa împreună cu soţul de afacerea lor. L-a lăsat singur pentru o vreme. El a găsit o altă femeie care se interesa despre cum merg lucrurile.

Sintagma „libertate personală“ îmi pare imposibil de descris în termeni general valabili. Deoarece e vorba, în cele din urmă, despre opţiuni particulare ale fiecăruia dintre noi. Opţiuni pe care le facem în funcţie de un anume context irepetabil, în funcţie de ceea ce sîntem la un anume moment, în mod irepetabil.

Alături de foc, inundaţie (potop), uragan, îngheţ, molimă, cutremurul este asociat în diferite mitologii cu sfîrşitul lumii. Trezeşte, de aceea, în noi nu doar teamă de moarte, ci mai ales spaimă de dispariţie a speciei pe de-a-ntregul ori de distrugere a civilizaţiei noastre aşa cum o ştim.

O cheamă Fea, are trei ani şi 42 de kilograme. Este frumoasă, foarte prietenoasă, lipicioasă chiar. Uneori are privirea unui copil care nu ştie ce să creadă despre ceea ce vede, iar alteori se face că nu aude. În special cînd ceea ce îi spun nu-i convine.

Ca niciodată, tema acestui număr mă trimite simultan şi brusc într-o sumedenie de direcţii diferite. Din motive care îmi scapă, nu le pot urmări şi nu le pot lega între ele. Par să nu vrea nicidecum să se coaguleze într-un articol coerent-decent. Am ales să le las să-şi spună fiecare punctul de vedere...

„Plictiseala – stare sufletească apăsătoare, uşoară depresiune morală provocată de singurătate, de lipsa de ocupaţie sau de o ocupaţie neatrăgătoare, de monotonie; gol sufletesc, urît, plictis.“ (DEX) Plictisiţi de rutină, plictisiţi de singurătate, plictisiţi de nepăsare, plictisiţi de lecţii, plictisiţi de viaţă, plictisiţi de moarte...

Odată ce am primit propunerea de a scrie un text despre dinamica psihică (mai simplu, despre mişcarea sufletească) în preajma sărbătorii de Crăciun, mi-au apărut două imagini. Prima este o relatare a lui Mircea Eliade (în Sacrul şi profanul) despre tribul achilpa, în a cărui tradiţie Fiinţa divină a creat stîlpul sacru din trunchiul unui copac de cauciuc.

Ce este dependenţa? Unde plasăm graniţa dintre normalitate şi patologie, în această privinţă? Care sînt cele mai frecvent întîlnite dependenţe, azi? Se pot ele vindeca? De ce şi cînd devin oamenii dependenţi? Sînt doar cîteva întrebări pe tema dependenţei. Le-am citit şi m-am întrebat cum se face că nici una dintre ele nu trezeşte vibraţia care mă provoacă să scriu.