A auzi sau a nu auzi...
Ca niciodată, tema acestui număr mă trimite simultan şi brusc într-o sumedenie de direcţii diferite. Din motive care îmi scapă, nu le pot urmări şi nu le pot lega între ele. Par să nu vrea nicidecum să se coaguleze într-un articol coerent-decent. Am ales să le las să-şi spună fiecare punctul de vedere...
Pe cînd avea 6 ani, fiul meu cel mic m-a întrebat cu o mină serioasă, ca întotdeauna cînd îşi pune şi îmi pune o problemă importantă: „Mamă, de ce nu ne putem vedea pe noi aşa cum îi vedem pe ceilalţi?“. Mi-am amintit acum întrebarea lui, de vreme ce nici de auzit nu ne auzim pe noi înşine aşa cum îi auzim pe ceilalţi.
Totuşi, am putea remedia acest inconvenient printr-un mic experiment:
Ascultă-ţi propriile cuvinte cînd eşti cu cineva. Ai putea fi surprins de ceea ce ai să auzi. Încearcă să percepi tonul, ritmul, intensitatea vocii. Observă-i modulaţiile. Este bucuroasă? Furioasă? Revendicativă? Ironică? Sau este monotonă? Poate blîndă? Argumentativă? Repezită? Felul în care vorbeşti are legătură mai mult cu tine însuţi, cu persoana căreia te adresezi sau cu tema discuţiei? Vocea ta este în acord cu ceea ce simţi în acel moment sau dimpotrivă? Dar dacă ai încerca să-ţi auzi vocea interioară... ce ar spune aceasta? Şi mai ales cum ar spune-o?
Auzul, precum oricare dintre celelalte simţuri, ne permite contactul cu mediul din jur. Iar atunci cînd (ne) întrebăm ce auzim, răspunsul spontan se referă la stimuli din exterior: zgomotul unei maşini în mişcare şi nelipsitele claxoane, ciripitul păsărilor şi lătratul unui cîine, o melodie, vocile altor oameni, sirene şi înjurături, scrîşneli şi ţipete, mormăieli şi bufnituri. Mă întreb însă cîte persoane îşi aud propria voce, propriul ton şi propriile inflexiuni atunci cînd rostesc ceva, atunci cînd se adresează cuiva. Nu am idee nici cîţi dintre noi îşi (mai) aud vocea interioară. Sîntem mai degrabă atenţi la ceea ce auzim din afară şi prea puţin conştienţi de modul în care noi înşine vorbim. Dacă ne-am acorda răgazul de a ne auzi propria voce şi propriile cuvinte, cred că am afla cîte ceva despre noi înşine. Şi poate am afla şi de ce nu reuşim uneori să ne facem auziţi.
Un cunoscut obişnuia să vorbească foarte tare, să fixeze volumul televizorului aproape de maximum, cu explicaţia fermă – „Sînt surd, nu aud“. Întîmplarea a făcut să meargă la un control ORL şi să afle astfel că de fapt aude foarte bine. Controlul şi testele nu indicau nici cea mai mică deficienţa auditivă. Ştiinţa i-a contrazis simţurile. Omul a fost o vreme bulversat. Nu ştiu de ce nu auzea – poate că, la un moment dat, nu a mai vrut să audă ceva dureros sau poate că, din contră, îşi dorea foarte mult să audă ceva anume. Sînt doar speculaţii, dar rămîne ideea că putem să nu auzim, deşi „tehnic“ sîntem în regulă.
Auzim subiectiv şi, ca atare, selectiv. În acelaşi context, fiecare aude altceva. Auzim ceea ce vrem să auzim sau ceea ce ne interesează. Ceea ce ne place, ceea ce ne avantajează, ceea ce ne convine. Sau auzim ceea ce deja ştim ori doar ceea ce ni s-a repetat vreme îndelungată (de unde, spre exemplu, şi invariabila replică – „vorbeşti ca mama/tata“). Pe de altă parte, auzim aşa cum sîntem educaţi – sîntem antrenaţi să auzim informaţia şi ca atare neglijăm nuanţele, interpretarea ori sensul. Astfel putem foarte bine să auzim cuvintele cuiva şi să pierdem esenţialul. Nu-i auzim fie bucuria, fie suferinţa. Nu-i auzim nevoia ori nu-i înţelegem strădania. Filtrele ce ne modulează felul în care auzim sînt şi ele influenţate de o sumedenie de atribute personale – aşteptări, speranţe, dispoziţia dintr-un anume moment, temperament, gradul de introversie/extraversie.
Îmi amintesc cum în copilărie puteam să stau oricît atentă la ceea ce vorbeau oamenii mari. Ceea ce mă frapa atunci, precum şi mai tîrziu (fiindcă oamenii nu se schimbaseră în timpul în care eu crescusem), se referă la faptul că pentru fiecare era infinit mai important să spună, să vorbească şi mai puţin să audă ceea ce i se spune. Mi se părea incredibil cum pot vorbi, de fapt, singuri. Şi cum pot fi absolut mulţumiţi. Nu mai trebuie să spun că acest lucru îl regăsesc azi atît la o întrunire boemă într-un club, cît şi la un talk-show pe orice canal TV. Îl regăsesc la întruniri publice ori private şi mă întreb... oare chiar auzim?
Miruna Ţecheră este psihoterapeut şi lucrează într-o clinică privată.
