Minți pasionate

- Muniţie pentru apărarea ştiinţelor umaniste -

La precedenta conferinţă a Societăţii Internaţionale de Istorie Intelectuală (ISIH), în 2009, la Verona, aveam bune motive să credem că prăbuşirea sistemului financiar global va atrage după sine o profundă reconsiderare a presupoziţiilor economice, intelectuale, culturale şi etice, pe care tot acest sistem se sprijină. Doi ani mai tîrziu, vedem că ceea ce se petrece este exact opusul a ceea ce speram. În loc să se angajeze într-un proces de reflecţie serioasă, discuţie critică şi reconsiderare a sistemului, guvernele retrag – unul după altul şi într-un ritm alarmant – exact finanţarea instituţiilor care le-ar putea ajuta să întreprindă această reflecţie critică. 

Iar acest lucru se întîmplă pe scară largă. Semnale de alarmă se aud din toate părţile. Prieteni de la Praga îmi scriu că bugetul Academiei de ştiinţe din Cehia se înjumătăţeşte; jumătatea rămasă va fi redirecţionată pentru acordarea la cerinţele pieţei. Colegii din Olanda ne atrag atenţia asupra reducerii substanţiale a finanţării pentru ştiinţele umaniste. Colaboratorul meu din Ungaria mi-a trimis recent un extras dintr-unul din ultimele acte care reglementează educaţia din ţara sa. „Principalul obiectiv al restructurării educaţiei universitare din Ungaria – se spune acolo – este creşterea competitivităţii, pentru a reflecta cerinţele economiei şi ale pieţei muncii, cu punerea accentului pe educaţia în ştiinţe şi tehnologie, în scopul îmbunătăţirii abilităţilor forţei de muncă şi cu scopul de a asigura rambursarea costurilor formării profesionale.“ 

În plus, aceste schimbări nu sînt restrînse la universităţile publice sau la sistemul de stat şi nu au loc doar în ţările lovite puternic de criza economică. Marta Nussbaum, de la Universitatea din Chicago, nu se sfieşte să numească situaţia ştiinţelor umaniste o „criză de mari proporţii, cu semnificaţie globală“ (Marta Nussbaum, Not for Profit: Why Democracy Needs the Humanities, Princeton, 2010, p.1). Şi mai îngrijorător mi se pare semnalul de alarmă tras cu mai bine de un an în urmă de preşedintele Universităţii Harvard, Drew Faust, care sublinia – în New York Review of Books – „declinul accentuat al numărului de absolvenţi în umanioare şi ştiinţe, acompaniat de creşterea numărului de absolvenţi ai programelor vocaţionale pregătitoare“.  

Deşi posesoare a unuia dintre cele mai bune sisteme de educaţie din lume, Marea Britanie este pe punctul de a se îmbarca într-un experiment radical de reformă universitară cu efecte potenţial devastatoare, în special asupra ştiinţelor umaniste. Începînd cu anul viitor, va fi sistată orice finanţare publică către educaţia universitară în domeniul ştiinţelor umaniste şi al ştiinţelor sociale. 80% din învăţămîntul universitar urmează să fie finanţat direct din taxele studenţilor, care se ridică astfel de la aproximativ 3000 de lire pe an la aproximativ 9000 de lire pe an (în medie). Scopul declarat al acestei legislaţii este introducerea unui model de profit asemănător celui promovat de universităţile private americane, un model profund contestat şi criticat în Statele Unite. Efectele acestui model asupra educaţiei umaniste în universităţile engleze vor fi dramatice: recent, London Metropolitan University a anunţat desfiinţarea a 70% dintre cursurile oferite, începînd cu 2012. Este vorba despre cursuri (şi programe) de filozofie, istorie, limbi moderne, artele spectacolului. Ele vor dispărea, în încercarea disperată de a proteja cursurile şi programele de finanţe, management, ştiinţe economice şi computer sciences. 

Din toate aceste exemple putem vedea un lucru simplu: vorbim de o tendinţă generală, şi nu de o simplă aplicare a unei agende politice sau economice a unui guvern sau altul. Vorbim, de asemenea, de mecanismul cererii şi ofertei, care afectează structura, compoziţia şi valorile intelectuale fundamentale pe care s-a construit, timp de sute de ani, civilizaţia occidentală. Nimeni nu ştie în momentul de faţă cît de mari vor fi consecinţele acestor schimbări. Mi se pare însă că sîntem în pragul unei transformări radicale a structurii sistemelor universitare în cele mai multe dintre ţările europene. Şi cred că vorbim despre o transformare radicală, cu consecinţe greu de măsurat, a întregii istorii intelectuale europene.  

Diagnostic 

De ce se întîmplă asta? Şi, mai ales, de ce se întîmplă atît de repede? La ultima întrebare se răspunde de obicei invocînd impactul crizei economice globale din 2008 asupra finanţelor publice din întreaga Europă. Dacă statul ajunge la strîmtoare din punct de vedere financiar, este obligat să facă economii şi, evident, primele tăiate sînt bunurile, serviciile şi instituţiile considerate de lux. Ştiinţele umaniste sînt printre acestea din urmă.  

Aceasta, însă, este o imagine deformată şi deformatoare. Tăierea de fonduri şi reducerea programelor universitare sau ştiinţifice consacrate ştiinţelor fundamentale sau ştiinţelor umaniste are loc cu o asemenea rapiditate pentru că presupoziţiile teoretice după care ea se produce şi structurile organizaţionale care o facilitează au fost construite înainte de începutul crizei economice. Pot argumenta această teză luînd exemplul Marii Britanii – un exemplu, probabil, paradigmatic.  

Una dintre primele măsuri luate de Gordon Brown cînd a fost numit prim-ministru, în 2007, a fost să abolească Ministerul Educaţiei şi să-l înlocuiască cu Departamentul pentru inovaţie, universităţi şi abilităţi. Dacă petreceţi cîteva minute navigînd pe pagina de Internet a acestui Minister (http://www.bis.gov.uk), veţi vedea imediat că unul dintre scopurile sale pare să fie subordonarea universităţilor „realităţii economice“. Ni se spune, de pildă, că Departamentul pentru finanţe, inovaţie şi abilităţi al noului Minister dezvoltă o economie competitivă prin „crearea condiţiilor succesului economic, promovarea inovaţiei şi a ştiinţelor“ şi prin oferirea de „abilităţi şi oportunităţi“ de a accede la acest succes. Economia şi finanţele, cu alte cuvinte, propun obiectivele. Ştiinţa serveşte la atingerea lor. Abilităţile intelectuale şi oportunităţile sînt necesare pentru atingerea acestor obiective. Universităţile sînt necesare doar pentru că formează abilităţi. Cunoaşterea, prin urmare, nu mai este o valoare în sine. Educaţia nu mai este o contribuţie la binele general. Universităţile nici nu se mai ocupă de progresul cunoaşterii şi de educarea noilor generaţii, ci produc abilităţile necesare succesului în competiţia economică.  

Iată un exemplu: un element-cheie în politica educaţională a guvernului britanic este introducerea universităţilor private antreprenoriale. Se argumentează că această măsură va dezvolta competiţia la nivel universitar, va scădea taxele şi va creşte calitatea. Ceea ce se vede cu ochiul liber este însă altceva. Universităţile private, ca şi universităţile mai mici şi mai noi, se specializează aproape exclusiv pe oferirea de cursuri vocaţionale – economie, finanţe, management, drept – pentru care există cerere imediată şi care, de asemenea, nu necesită investiţii importante în aparatură, biblioteci sau profesori. Evident, universităţile care nu vor oferi decît aceste cursuri şi nu vor finanţa alte activităţi îşi vor permite să le ofere la preţuri mai scăzute, atrăgîndu-i astfel pe studenţi. Prin urmare: impactul aproape imediat al introducerii universităţilor vocaţionale de tip antreprenorial va fi desfiinţarea cursurilor, a programelor şi departamentelor neprofitabile economic, cu scopul de a proteja un curriculum restrîns, vocaţional, imediat profitabil. 

Rolul istoricului ideilor în formularea unui tratament 

Ce se poate face? Simplu spus, dacă nu luăm singuri apărarea valorilor esenţiale, a valorilor în care credem, nimeni n-o poate face pentru noi.

Pînă la urmă, cine este mai bine calificat să explice şi să apere valorile pe care s-a construit civilizaţia europeană, decît specialistul în ştiinţele umaniste? Istoricul ideilor, specialiştii în istorie intelectuală, filozofii, istoricii gîndirii occidentale sînt cei mai în măsură şi să înţeleagă ce se întîmplă, şi să explice care sînt potenţialele consecinţe, să ofere un diagnostic şi să dea o soluţie.

Artele liberale şi criza democraţiei 

Să ne gîndim la un exemplu: atenienii au inventat democraţia cam în acelaşi timp cu artele liberale. Şi de atunci, aceste două seturi de valori au evoluat împreună. Artele liberale reprezentau pur şi simplu educaţia adecvată pentru orice cetăţean, pentru orice om liber cu dreptul de a participa la viaţa politică a cetăţii. Ele includeau artele vorbirii (gramatica, retorica, dialectica), adică ceea ce permitea examinarea, formularea precisă şi exprimarea clară a gîndirii în arena publică, disciplinele filozofice ale eticii şi politicii, cele care oferă principiile acţiunii individuale sau colective necesare pentru buna funcţionare a cetăţii, precum şi istoria, înţeleasă ca o colecţie de exemple de comportament politic moral sau imoral. Educaţia liberală culmina cu literatura, prin care aceste lecţii de comportament politic moral erau transmise şi formalizate, constituind cultura comună: ceea ce ţinea, de fapt, cetatea împreună. Acesta a fost curriculum-ul transmis mai departe republicii romane. Iar cînd italienii au redescoperit (sau reinventat) republica civică, în secolele XIV-XV, spre această moştenire antică s-au uitat pentru a reînvia o educaţie umanistă care să-l modeleze şi să-l educe pe cetăţeanul noilor republici. Acest curriculum clasic umanist a reprezentat, pentru Europa modernă, baza educaţiei claselor conducătoare pînă la începutul secolului al XX-lea. Iar cînd, în secolul al XIX-lea sau la începutul secolului al XX-lea, Europa a redescoperit şi a încercat să impună democraţia, tot înspre educaţia clasică s-a uitat. 

Idealul educaţional european al secolului al XX-lea poate fi exprimat foarte simplu: accesul universal la posibilitatea de a progresa individual, atît din punct de vedere intelectual cît şi financiar, dublat de credinţa că dezvoltarea individuală prin intermediul unei educaţii de bună calitate este absolut esenţială pentru existenţa unui electorat capabil să susţină şi să asigure funcţionarea democraţiei. Dacă privim însă lucrurile din această perspectivă, criza ştiinţelor umaniste nu este nici mai mult, nici mai puţin decît o criză a democraţiei. Şi atunci întrebarea fundamentală din spatele dezbaterii privitoare la finanţarea universităţilor poate fi reformulată. A întreba „Îşi permite statul să finanţeze o bună şi largă educaţie universitară de tip umanist în aceste timpuri de criză?“ este de fapt acelaşi lucru cu a întreba „Ne permitem luxul unei democraţii reale după crahul financiar din 2008?“. Există actori pe scena politică internaţională pentru care răspunsul la această întrebare e mai curînd negativ. Pentru toţi ceilalţi, însă, universitari sau simpli cetăţeni – care încă mai cred în valorile democratice şi nu vor să trăiască în noi şi neaşteptate forme de dictatură –, răspunsul este simplu, direct, şi extrem de important. 

Howard Hotson este profesor de istorie intelectuală modernă la Universitatea Oxford şi preşedinte al Societăţii Internaţionale pentru Istorie Intelectuală. 

traducere de Dana Jalobeanu