Tema săptămînii

Pentru Sir Terry Pratchett, autor britanic de romane fantasy, susţinător activ al cauzei sinuciderii asistate, Dignitas (slogan: „Viaţă demnă, Moarte demnă“), numele unei asociaţii din Elveţia ce oferă această opţiune persoanelor doritoare din toată lumea, sugerează perfect misiunea nobilă pe care clinica şi-o asumă.

Litera (legii morţii) este mai puternică decît duhul (sfînt al religiei). Un preot de ţară îmi spunea că referinţele la Lumea de Apoi în predicile de duminică sînt tot mai rare „fiindcă nu interesează“. Cînd Viaţa de Apoi a încetat să mai fie o afacere profitabilă, ea a dispărut în mod natural de pe agenda practică a religiilor.

Pe 29 octombrie 2010, noaptea tîrziu, am creat pe Facebook un album foto pe care l-am numit „Moartea“. Am postat atunci o caricatură de Ion Barbu, un desen în cretă de Dan Perjovschi şi o sculptură de David Shrigley. După nici un an, albumul conţinea 202 imagini, sute de comentarii şi de like-uri.

Funeraliile sînt duble în societăţile ţărăneşti: păgîne şi creştine, împletite sau paralele. Cu excepţia pomenilor, încă viguroase, geniul păgîn se retrage. Ce puneţi în sicriu, doamnelor? O fostă cumnată i-a pus mamei ei cîteva pachete de Marlboro în coşciug. Îi plăceau atît de mult!

"Ştii, Miruna, acum vreo 15 ani mi-era o frică teribilă de moarte. Închipuieşte-ţi că mama la 80 de ani nu vorbea niciodată de moarte şi sigur nici nu se gîndea la ea. Ce curios! Cum să-mi explic de ce bătrînii, pe măsură ce se apropie de moarte, se obişnuiesc şi se împacă tot mai mult cu dispariţia lor? E ca şi cînd ar învăţa că trebuie să se supună acestei idei."

De fiecare dată cînd plec într-o călătorie în afara ţării, am în minte o listă clară de lucruri pe care trebuie să le caut şi să le aduc cu mine: cutii de chibrituri interesante, soldăţei de plumb, capace de bere, magneţi, insigne sau cărţi poştale. Sînt obiectele pe care le colecţionează oamenii dragi, şi fac tot posibilul să mă întorc cu cîte ceva pentru ei. De obicei le găsesc în tîrgurile de vechituri care au loc în oraşele mari.

"Aş vrea să spun ca mi-a plăcut mereu să gătesc, dar nu este aşa. Am început să gătesc de curînd, acum vreo cinci ani, cînd m-am mutat în Spania. Şi am făcut-o pentru că îmi era foarte dor de mîncarea mea de-acasă (din Italia), de gusturile felurilor cu care crescusem şi pe care le iubesc la nebunie. În plus, voiam să le împărtăşesc cu logodnicul şi cu prietenii mei, voiam să vadă şi ce gust, ce miros, ce consistenţă, ce culori are Italia."

Totul are un început. Al meu a fost supersonic. În 1976, cînd aveam 5 ani, am primit macheta Tupolev-ului Tu 144 la scara 1/100. De fapt, doar acesta se găsea, cu greu, pe vremea aceea, în magazine. Într-o zi, tata a venit acasă cu o cutie plată şi lungă care avea desenat pe ea, pe un fond albastru – sugerînd probabil noaptea – un avion. Mi s-a părut atunci că arăta caraghios

Dacă trebuie să vorbesc despre hobby-urile mele, mă simt mai mereu datoare să pomenesc Casa pionierilor şi a şoimilor patriei. Cînd eram eu mică, aceasta era găzduită de casa unde se află acum Cărtureştiul. Ca marea majoritate a copiilor, plecam şi eu la şcoală cu cheia de gît şi, ca să mă ştie în siguranţă, ai mei mi-au inoculat importanţa activităţilor extraşcolare, cristalizate, în cazul meu, sub forma cercurilor şi cluburilor

"Cei mai mulţi dintre cei cu care lucrez la birou au hobby-uri, sau mai bine spus pasiuni. Unii dintre angajaţii noştri aleargă, citesc literatură, merg la teatru sau la cinema, dansează sau cîntă, se ocupă de site-uri culturale, gătesc (cu pasiune şi improvizînd), scriu articole fără legătură cu activitatea de la birou, fac fotografii (unii foarte bune), grădinăresc, înoată sau chiar fac polo."

Timpul liber şi preocuparea pentru felul în care ni-l petrecem ţin mai degrabă de modernitate şi postmodernitate. Pînă în secolul al XX-lea, oamenii erau preocupaţi foarte puţin, sau chiar deloc, de cum să-şi petreacă timpul liber. Asta nu înseamnă că în societăţile tradiţionale nu existau momente în care oamenii se opreau din muncă pentru a sa odihni.

"Cele mai des întîlnite hobby-uri în CV-uri sînt: să călătoresc, să merg la film, să ies cu prietenii, muzica, dansul, înotul, Internet/calculatoare etc. Cîteva din cele care se regăsesc mai rar în CV-uri: cititul, fotografia, mountain hiking, limbile străine, muzica clasică, snorkelling etc."

Simt culorile, lucrez cu ele, cred în puterea lor de a delecta ochiul şi sufletul. Pledez pentru o viaţă nu doar colorată, ci colorată armonios. Susţin această idee întrucît, observînd ceea ce mă înconjoară, consider că sîntem expuşi în permanenţă unui abuz de culoare.

Am copilărit într-o lume fără marketing şi am o stranie presimţire că voi îmbătrîni, bine mersi, tot fără. Însă, pe la jumătatea vieţii, m-am pierdut şi eu, mai întîi în joacă, mai apoi într-un soi de prizonierat destul de sumbru, în această disciplină confuză, capricioasă, lacomă şi nedisciplinată, fără de care pămîntul ar fi încetat de mult să se mai rotească.

Roz. Dar nu ce te aştepţi cînd citeşti cuvîntul roz, nu genul de roz Barbie, strident şi idiot, de bomboană prea dulce şi chimică. Nici vorbă, aproape că ar trebui inventat alt cuvînt pentru combinaţia de roşu şi alb şi negru la care mă gîndesc.

Artista britanică Tacita Dean scria într-un text numit „Ora magică“ despre unul dintre cele mai mari şocuri ale copilăriei ei: culoarea este o ficţiune a luminii, este doar o reflexie şi nimic nu poate rămîne colorat în întuneric. Sînt lucruri de neînţeles chiar şi pentru un adult, care caută sprijin, siguranţă şi certitudini în ceea ce i se arată.

Pînă la vîrsta cristică am crezut că sînt un peşte de apă dulce. Adică, în sufletul meu, apa dulce era cea curată. E de înţeles, de vreme ce copilăria am petrecut-o în lunca Moldovei. Apa curată era transparentă, dulce şi frumos curgătoare. Vara, în vacanţă, ne duceam la „baltă“ şi găseam „ştoalne“ în care ne bălăceam în apa rece a Moldovei.

„Acum, cînd fac prezentări publice peste tot în lume, folosesc ca diapozitiv de deschidere o imagine prin satelit de prin ’86-’88 cu Europa noaptea şi spun că gaura neagră de lîngă Marea Neagră este ţara mea.”

Gleb Pavlovski, fost disident, născut în Ucraina, a devenit ulterior „tehnolog politic”, aşa cum sînt cunoscute în Rusia personajele care fac şi desfac puterea. A lucrat pentru Elţîn în 1996, pentru Putin şi apoi pentru Medvedev. În aprilie 2011, a ieşit brusc din cercul de apropiaţi ai Kremlinului, după ce a făcut comentarii indiscrete despre cum şi cine ar putea candida la alegerile din 2012.

Există despre Rusia o vorbă celebră rostită de un personaj faimos: „Rusia este o ghicitoare, înfăşurată într-un mister, în interiorul unei enigme“. Chiar aşa că fie? Chiar atît de absconsă şi incomprehensibilă să fie această Rusie precum credea Winston Churchill?

De curînd, Rusia a intrat în febra preelectorală, iar în relaţia Bucureşti-Moscova s-a consumat un nou episod tensionat. Aşadar, este un moment oportun să aruncăm o privire în „bucătăria internă” a vecinului de la răsărit şi să medităm asupra relaţiilor ruso-române în contextul obiectivelor de politică externă a României.

În ultimii douăzeci de ani, s-au publicat mii de cărţi pe tema naturii revoluţiei lui Mihail Gorbaciov. Argumentul meu cheie este acela că Gorbaciov a început reforma nu pentru că şi-a pierdut încrederea în comunism, ci pentru că a rămas un adevărat credincios al comunismului, ferm convins că socialismul autentic pe care spera să îl instaureze s-ar fi dovedit net superior capitalismului democratic din Vest.

Deşi la nivel declarativ Uniunea Europeană şi Rusia îşi descriu relaţia bilaterală ca fiind una de „parteneriat strategic“, în fapt deseori parteneriatul lipseşte, iar strategiile nu aduc rezultatele aşteptate. Nu rareori Rusia este un motiv de divizare în interiorul UE şi o provocare la adresa politicii externe comune pe care aceasta se străduieşte să o construiască.

Modernizarea este la ordinea zilei în Rusia. Planul este ca ţara să fie propulsată rapid în secolul XXI, prin intermediul nanotehnologiei şi al centrului de inovare Skolkovo, cunoscut şi ca Silicon Valley-ul rusesc. Lăsînd la o parte faptul că reuşita modernizării tehnologice stă sub semnul întrebării, ar fi oare aceasta suficientă pentru a aduce o schimbare în Rusia?

Pe vremuri, Rusia putea trăi lejer doar din exploatarea resurselor de petrol şi gaze naturale. Nu mai este cazul. Asta se spune atît la Kremlin, cît şi în cercurile intelectualilor disidenţi din Moscova. Rusia trebuie să investească în tehnologie avansată, cum ar fi nanotehnologia, laserul, ingineria genetică, pentru a putea prospera.

"Înainte de criză a fost un val de solicitări, apoi, de fiecare dată cînd statul anunţa vreo tăiere de salarii sau vreo diminuare a pensiilor, observam o reducere semnificativă. Anul acesta, solicitările au fost şi mai puţine. Dar româncele sînt femei latino, le place să impresioneze, să arate bine, să fie sexy, aşa că va exista oricum o piaţă a chirurgiei plastice."

Anchetă realizată de Marius Chivu Răspund: Maria BALABAȘ, Dana DEAC, Andreea ESCA, Simona KESSLER, Medeea MARINESCU, Ioana NICOLAIE, Mirela OPRIȘOR, Maria POPISTAȘU, Oana SÎRBU, Cecilia ȘTEFĂNESCU, Simona TACHE, Ana ULARU