Să „inventăm” o nouă culoare

Artista britanică Tacita Dean scria într-un text numit „Ora magică“ despre unul dintre cele mai mari şocuri ale copilăriei ei: culoarea este o ficţiune a luminii, este doar o reflexie şi nimic nu poate rămîne colorat în întuneric. Sînt lucruri de neînţeles chiar şi pentru un adult, care caută sprijin, siguranţă şi certitudini în ceea ce i se arată. Nu există garanţia veridicităţii culorilor; ele nu se pot pipăi sau atinge, păstrîndu-şi întotdeauna fragilitatea. Dacă forma sau consistenţa pot fi verificate, culoarea rămîne o ficţiune.  

Una dintre cele mai dificile întrebări pe care mi le pun frecvent elevii este: „Doamna, care este culoarea dumneavoastră preferată?“. Şi încerc de fiecare dată să le explic că nu am o culoare preferată, pentru că depinde înotdeauna de obiectul pe care ea îl îmbracă şi de o percepţie subiectivă. Dacă pereţii camerei mele sînt portocalii, nu înseamnă neapărat că întotdeauna îi văd portocalii. Dacă fustele mele preferate sînt roşii, nu înseamnă că ele îşi păstrează culoarea în momentul asocierii cu o altă culoare. Exerciţiul preferat este cel prin care le explic cum se influenţează culorile şi cum se schimbă prin alăturarea a două obiecte, unul intens colorat, celălalt gri neutru. Culoarea se temperează şi griul se colorează, fără ca realitatea să se schimbe, ci doar percepţia noastră. Şi ce e şi mai interesant este că sîntem capabili să facem aceste schimbări prin alegerile de zi cu zi, care ne pot modifica universul vizual. 

Culoarea nu e independentă, nu există în sine şi nu poate fi definită în mod absolut, căpătînd o semnificaţie doar prin relaţionare şi prin acord. Funcţionează prin asocieri şi armonii. Ni se arată întotdeauna prin relaţie: relaţia cu alte culori, relaţia cu aerul, cu spaţiul, relaţia cu forma şi dimensiunea obiectelor, relaţia cu intensitatea luminii, cu anotimpul, cu opacitatea sau transparenţa obiectului, cu sentimentele noastre, cu limbajul, cu timpul acordat privitului şi, nu în ultimul rînd, relaţia cu noi înşine. Pereţii atelierului lui Henri Matisse erau în realitate gri-albăstrui, însă pictorul fauvist i-a pictat roşii în lucrarea „Atelierul roşu“, spunînd că (se) simţea roşu în această cameră, aşa că a lăsat emoţia să dicteze culoarea. Culoarea este conectată senzaţiilor şi emoţiilor şi poate fi asociată cu orice, oricînd. Există o gamă analogică a culorilor şi sentimentelor? Se pot folosi culorile ca nişte coduri simbolice pentru emoţii? De ce „vocalele“ lui Rimbaud sînt negre, albe, roşii, albastre şi verzi şi nu galbene, violet sau oranj? De ce lui Van Gogh nu îi păsa cîtuşi de puţin cum vedea culorile, ci doar cum le simţea? De ce avem impresia că ne scapă mereu ceva în privinţa culorilor şi că privirea ne alunecă într-o zonă imaginară? De ce a simţit nevoia Yves Klein să „inventeze“ o culoare? Sînt întrebări fără un răspuns la îndemînă şi care, totuşi, ne menţin interesul pentru puterea culorilor de a ne defini individualitatea şi viaţa. 

Artistul francez Yves Klein a căutat să dea o formă inefabilului, adevărului şi vidului, pe care le simţea cu o intensitate devoratoare, prin cromatică. Amintindu-şi cum în adolescenţă, într-o călătorie imaginară, a ajuns de partea cealaltă a cerului, a continuat investigaţiile asupra acelei culori care să aibă puterea de a reda libertatea şi lipsa constrîngerilor. Albastrul Klein este cunoscut astăzi în lumea întreagă şi este dovada curajului de a „colora“ o idee. Aşa că, atunci cînd simţim că nu ne sînt de-ajuns culorile deja existente şi nu găsim nici un corespondent vizual al sentimentelor noastre, nu ne rămîne altceva de făcut decît să „inventăm“ o nouă culoare.

Diana Marincu este doctorandă în Istoria şi Teoria Artei la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti şi profesoară de Educaţie plastică.