Să se plătească, primesc, dar atunci să se schimbe ceva...

Publicat în Dilema Veche nr. 390 din 4-10 august 2011
Să se plătească, primesc, dar atunci să se schimbe ceva    jpeg

După ce Internetul a început să se dezvolte cu adevărat (adică să fie o reţea deschisă, potenţial, oricărui posesor de computer personal), ziarele şi revistele păreau să-şi fi găsit o „a doua natură“, construindu-şi versiuni online. La începutul anilor ’90, acestea presupuneau, în primul rînd, texte şi (pe ici, pe colo, cît permitea tehnologia) niscaiva imagini. În 1995 existau pe Internet puţin peste o mie de publicaţii din toată lumea (printre ele, şi Dilema...). Dar ediţiile electronice nu erau, atunci, decît simple „reciclări“ ale conţinutului tipărit: un fel de „ofertă specială“ pentru cine nu putea (dintr-un motiv sau altul) să citească publicaţia pe hîrtie. Sau un moft, o mişcare de marketing, o autobăgare în seamă: hai să fim şi noi prezenţi online, că aşa e moda. De atunci, pare să fi trecut o veşnicie...

Nu cititorii sînt puţini, ci banii

Vînzările ziarelor tipărite tot scad, din ’90 încoace, în lumea occidentală, iar în ultimii ani scăderea s-a accentuat: faţă de 2005, în 2009 britanicii au cumpărat cu 16% mai puţine ziare, americanii cu 13%, germanii cu 8%, francezii cu aproape 6%. S-au vîndut mai multe ziare în China, Brazilia, India – adică în ţările cu cea mai mare creştere economică, în care sistemul modern al presei s-a dezvoltat mai tîrziu. În Occident însă, una dintre cauzele care explică diminuarea vînzărilor o constituie Internetul. Nu doar prin simpla apariţie online a ziarelor (unde acelaşi conţinut din versiunea pe hîrtie este gratuit), ci – mai ales – prin noile forme de exprimare şi difuzare a informaţiilor aduse de web 2.0. Ştirile şi articolele de opinie sînt preluate de pe site-urile ziarelor şi răspîndite (tot gratuit, desigur) pe mii de bloguri ori pe reţelele sociale. S-au dezvoltat, în ultimii ani, şi „agregatorii“: site-uri care pun la un loc şi organizează ştiri şi articole din mai multe publicaţii, precum Drudge Report, Huffington Post ori Art & Letters Daily. Apărute pe post de „revista presei“, unele au devenit afaceri independente, depăşind uneori numărul de cititori al ziarelor pe care, de fapt, le „parazitau“. La noi, HotNews.ro a început ca revistapresei.ro şi a ajuns, astăzi, unul dintre site-urile de informaţii cu cel mai mare trafic, furnizînd conţinut propriu, pe lîngă vechile „sinteze“ şi agregări de articole din diverse surse. Pe scurt, audienţa cumulată a ziarelor şi revistelor e mai mare decît oricînd, tocmai datorită Internetului, care permite o difuzare amplă a conţinutului – spune Larry Kilman de la World Association of Newspapers (WAN), într-un dosar publicat de The Economist pe 9 iulie 2011. Stereotipul „nu se mai citesc ziare“ n-are nici o bază: presa e citită mai mult decît oricînd. Dar nu mai este „presa pe care o ştiam“. De fapt, suferinţa cea mare vine din lipsa veniturilor, nu a cititorilor – mai spune Larry Kilman. („Back to the cofee house“ – un dosar special publicat de The Economist, 9 iulie 2011.)

Plătim, dar pentru altceva

Marile ziare generaliste au ajuns, aşadar, în situaţia de a nu mai putea susţine, din punct de vedere financiar, ediţiile online (şi nici cele tipărite nu se simt prea bine...). S-a spulberat şi speranţa că un trafic numeros pe site va atrage publicitate, deci bani. N-a mers. De fapt, întregul model care a funcţionat în presa tipărită, de-a lungul epocii industriale, se dovedeşte, acum, caduc: să ai cît mai mulţi cumpărători ai ziarului/revistei, pentru a atrage cît mai multă publicitate (deci bani), astfel încît să menţii preţul ziarului cît mai jos. Pe Internet, acest principiu simplu n-a funcţionat: chiar şi ziarele mari, cu milioane de cititori online (unde conţinutul e gratis), nu reuşesc să scoată din publicitatea pe site mai mult de 20% din banii de care au nevoie pentru a merge mai departe. Soluţia? Aparent, e la îndemîna oricui: orice bun gospodar îţi spune să nu dai pe gratis un lucru în care ai investit muncă, bani, inteligenţă. Aşadar, să vindem conţinutul online.

Financial Times şi Wall Street Journal au început de multă vreme să-şi vîndă ediţia electronică. Şi au avut succes, evident: oamenii care citesc aceste ziare sînt, în general, din business şi – simplu spus – sînt dispuşi să plătească pentru a citi nişte lucruri care îi ajută să cîştige bani. Cu „marele public“ însă e mai complicat. Încercările din anii ’90 de a cere bani pentru conţinutul online au dat greş. New York Times, de pildă, cerea la un moment dat bani pe articolele mai vechi de 7 zile (cam un dolar bucata). Era – simbolic vorbind – o formă de a atrage atenţia asupra mediului online: textul citit se arhivează for ever şi îl poţi reciti oricînd, dar te costă. Cu dolarul respectiv plăteai comoditatea de a citi de acasă sau de la birou un articol vechi pentru care, altminteri, ar fi trebuit să te duci la o bibliotecă unde se află colecţia ziarului. Practic, plăteai nu articolul în sine, ci un „serviciu suplimentar“. N-a ţinut nici asta. În marile trusturi de presă, taurul a fost luat de coarne recent: se va plăti conţinutul. „Lucrul în sine.“ Cel mai mare tam-tam s-a făcut în jurul „cazului“ Rupert Murdoch & Times. „Ultimul mogul“ (cum îl numeşte The Economist, vezi p. VI din acest dosar) a decis: cei care vor să intre în acest adevărat templu al presei mondiale trebuie să plătească. Faima celor doi (mogulul şi ziarul) a creat aşteptări şi comentarii. Acum, lumea se întreabă care sînt rezultatele financiare, dar News Corp încă nu a dat cifre oficiale. Roy Greenslade de la The Guardian comenta pe blogul său, în noiembrie 2010, anunţul făcut de New Corp: 105.000 de „plătitori“ pentru conţinutul digital (http://www. guardian.co.uk/media/greenslade/2010/nov/02/thetimes-paywalls).

New York Times – care a introdus şi el un paywall – a anunţat: are deja 225.000 de abonaţi la versiunea electronică. Mult, puţin? Puţin – dacă ne raportăm la zecile de milioane de oameni care dădeau click pe nytimes.com cînd era totul gratis. Mult – dacă ne raportăm la aşteptări sau la un alt caz, care a eşuat lamentabil: Newsday. Înaintea tuturor, în octombrie 2009, proprietarii ziarului au decis să introducă plata pe site, iar în cîteva luni au reuşit să atragă doar 35 de abonaţi (http://www.observer.com/2010/media/after-three-months-only-35-subscriptions-newsdays-web-site).
Între timp, au trecut şi alţii la plata pentru conţinutul online ori se pregătesc să o facă. În Slovacia, firma Piano Media gestionează 9 site-uri (ziare, televiziuni, reviste) pentru care utilizatorul plăteşte 2,90 euro pe lună, banii urmînd să fie împărţiţi în funcţie de cît timp stă cititorul pe fiecare site. Piano Media îşi păstrează un comision de 30%. Acest model – crede Tomas Bella, director la Piano Media – ar putea funcţiona şi în alte ţări europene, unde „bariera limbii le asigură furnizorilor de conţinut o protecţie faţă de concurenţa directă“. Modelul este, de fapt, o aplicare la scară mai mică a unei platforme pe care a construit-o deja Google: site-urile care vor bani pentru acces se pot înscrie pe Google One Pass, contra unui comision de 10%. În Germania, Berliner Morgenpost şi Hamburger Abendblatt testează un paywall care le va lăsa, totuşi, cititorilor acces gratuit la o anumită parte a conţinutului. Şi în alte ţări se întîmplă acelaşi lucru. S-ar părea că e inevitabil: în scurt timp, cititorii de presă online vor plăti pentru conţinut.
Numai că va fi vorba despre alt fel de conţinut. The Economist citează opinia unui consultant media, Juan Señor de la Innovation Media Consulting, care nu are încredere în simpla introducere a plăţii pentru conţinut: „Nu poţi rezolva problema modelului de afacere fără să schimbi modelul editorial“. Aşa încît Juan Señor recomandă schimbarea radicală a site-urilor, a felului în care „ziarul“ e împărţit în secţiuni, pentru a se diferenţia de ediţia tipărită: conţinutul trebuie adus mai aproape de felul în care gîndesc cititorii versiunii electronice.

Plătim pentru presa online? Da. Dar trebuie să devină un alt gen de presă, în concordanţă cu mediul şi cu „noii cititori“, care înlocuiesc foşnetul hîrtiei cu clicăielile mouse-ului.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Cronica unei crime cu ucigaș cunoscut. Ancheta a durat 10 ani, deși polițiștii știau cine este făptașul
Autorul unei crime comise în urmă cu 15 ani s-a bucurat de libertate în tot acest timp, cu toate că anchetatorii aveau martori și probe care îl incriminau direct.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.