Relațiile cu Moscova trec și prin Bruxelles

Rusia – Uniunea Europeană  

Deşi la nivel declarativ Uniunea Europeană (UE) şi Rusia îşi descriu relaţia bilaterală ca fiind una de „parteneriat strategic“, în fapt deseori parteneriatul lipseşte, iar strategiile nu aduc rezultatele aşteptate. Nu rareori Rusia este un motiv de divizare în interiorul UE şi o provocare la adresa politicii externe comune pe care aceasta se străduieşte să o construiască. La baza acestei relaţii problematice stau diferenţe ideologice notabile. În ciuda proiectului occidental de democratizare a Rusiei din anii ’90, aceasta nu a dezvoltat o democraţie liberală, ci una gestionată (managed democracy) şi suverană, în care media şi alegerile sînt controlate iar libertăţile civile deseori încălcate. Rusia şi UE văd şi lumea din jurul lor prin lentile diferite. Prin interdependenţele şi solidarităţile pe care s-a construit, Uniunea Europeană este un proiect postmodern, pe cînd Rusia continuă să acţioneze după regulile unui realism hobbesian în care suveranitatea şi politica de forţă sînt elementele care contează. 

Pentru UE, Rusia este cel mai mare vecin al său şi cel mai mare dintre furnizorii săi externi de resurse energetice. Pentru Rusia, UE este de departe principalul partener comercial şi principala sursă de investiţii directe. În ultima decadă, economia rusă a ajuns dependentă de exporturile de resurse energetice iar aceasta i-a afectat şi politica externă. Preşedinţia lui Vladimir Putin a coincis cu creşterea preţului petrolului şi gazelor, noile venituri întărind Rusia şi făcînd-o mai puţin cooperantă. Scăderea acestor preţuri, criza economică globală care a afectat puternic şi Rusia, venirea la putere a lui Dmitri Medvedev precum şi resetarea relaţiilor dintre Moscova şi Washington au făcut Rusia mai cooperantă şi au dus şi la îmbunătăţirea relaţiilor ei cu UE. Cu toate acestea, rezultatele concrete întîrzie să apară iar cooperarea pe anumite dosare (Afganistan, Iran, crimă organizată) este însoţită de competiţie sau conflict pe altele (energie, relaţiile cu ţările din vecinătate).   În plan diplomatic, Rusia şi UE negociază un nou acord-cadru, dar încheierea acestui proces este încă foarte departe. Între timp, cadrul de cooperare deja existent a fost suplimentat anul trecut cu semnarea unui Parteneriat pentru modernizare. Rezultatele acestuia din urmă sînt mai degrabă modeste, deoarece pentru Rusia parteneriatul nu este prioritar, iar cele două părţi sînt interesate oricum de aspecte diferite, Rusia – de transferul de tehnologii europene, iar UE – de întărirea statului de drept în Rusia. În schimb, UE sprijină Rusia în ce priveşte accederea ei la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) care pare să fi depăşit ultimele obstacole, după 18 ani de la cererea de admitere. Liderii europeni speră că acest cadru al OMC va constrînge Rusia şi îi va tempera obiceiul de a folosi reglementările comerciale ca arme politice împotriva ţărilor neascultătoare.  

Rezultatele cooperării dintre UE şi Rusia sînt relativ limitate şi pentru că Rusiei nu îi place să negocieze cu instituţii care reprezintă 27 de state, ci preferă să menţină relaţiile cu statele UE la nivel bilateral, acolo unde îşi permite să le trateze după reguli diferite şi să se bucure de avantajul puterii sale relative. Această bilateralizare slăbeşte Uniunea şi, în lipsa unei solidarităţi europene, acest sistem se autoperpetuează. Statele care au probleme cu Rusia le ridică la nivelul UE şi blochează negocierile cu Moscova, iar celelalte, frustrate că lucrurile nu avansează, decid să realizeze acorduri bilaterale.  

Dacă la nivelul Uniunii s-a ajuns la un numitor comun faţă de Rusia, deseori diferenţele dintre statele UE de poziţionare faţă de această ţară sînt foarte vizibile. Deşi relaţiile cu Rusia nu sînt influenţate doar de geografie, este clar că unele state din proximitatea Rusiei, care au avut de suferit de pe urma politicilor acesteia, au relaţii mai dificile cu Moscova. Încă nu a avut loc un proces de reconciliere istorică între Rusia şi aceste state, şi aceasta le afectează relaţiile bilaterale. Chiar şi procesul de reconciliere dintre Rusia şi Polonia pare că a încetinit în urma controverselor legate de anchetarea accidentului aviatic de la Smolensk. Relaţiile dintre Marea Britanie şi Rusia s-au deteriorat în urma asasinării lui Alexander Litvinenko pe teritoriul britanic şi a acuzaţiilor reciproce de spionaj şi al expulzărilor de diplomaţi care i-au urmat. De cealaltă parte, state precum Grecia, Cipru, Italia şi uneori chiar Germania sprijină, deseori în interiorul UE, poziţii favorabile Rusiei.  Unul dintre dosarele cele mai dificile dintre cei doi actori este cel al relaţiilor cu statele din vecinătatea lor comună. Rusia clamează dreptul la o sferă de interese privilegiate la frontierele sale şi nu priveşte cu ochi buni iniţiativele în zonă ale UE. De altfel, rezultatele eforturilor UE de reformare sînt împărţite în această regiune, în care pentru mulţi democraţia originală a Rusiei reprezintă încă o alternativă ideologică legitimă la modelele promovate de Occident. La acesta se mai adaugă alte dosare caracterizate prin dezacord şi/sau lipsă de progres: Kosovo, Abhazia şi Osetia de Nord, Transnistria, chestiunea vizelor încă necesare ruşilor pentru a călători în UE, cazul Hodorkovski şi Magniţki ş.a. 

Cu toate acestea, cele mai vehemente şi ameninţătoare reacţii ale Kremlinului se leagă de proiectul de construire (de către NATO) a unui sistem antirachetă. Deşi Rusia nu este vizată de acest sistem, care nu îi ameninţă masivul arsenal nuclear, Kremlinul este încă departe de a accepta un compromis şi ameninţă cu o reîncepere a cursei înarmărilor. Acest ultim dosar complică şi relaţiile României cu Rusia. 

România – Rusia 

Contextul de mai sus este acela în care au loc relaţiile României cu Rusia. Cele două ţări dau de obicei impresia că se ignoră, iar cînd nu o fac, interacţiunile lor sînt reci, „pragmatice“, uneori tensionate. România intră în acea categorie de state care au o relaţie dificilă cu Rusia, şi din cauza unui bagaj istoric complicat şi dificil de gestionat. Pentru mulţi români, Rusia e ţara care le-a luat Basarabia de cîte ori a avut ocazia, ţara aliată care le-a promis să le adăpostească tezaurul, pe care apoi nu l-a mai returnat, şi cea care le-a impus comunismul. Figuri mai luminate – precum cea a contelui rus Kiseleff – nu reuşesc să atenueze prea mult din neîncrederea lor faţă de Rusia oficială. Pentru această Rusie oficială, România este o ţară dintr-o altă ligă, o ţară care acum 70 de ani era aliată cu inamicul ei nazist, iar acum – cu rivalul american. Chiar şi în perioada dintre aceste momente, cînd România era în sfera ei de influenţă, îi provoca deseori dureri de cap. Relaţiile dintre Moscova şi Bucureşti nu au cunoscut îmbunătăţiri notabile şi pentru că o reconciliere istorică între cele două ţări nici măcar nu a început. Mai mult, unele dintre aceste dosare istorice îşi păstrează actualitatea. Disputa asupra viitorului Republicii Moldova – în UE sau în „sfera de interese privilegiate“ a Kremlinului – este unul dintre acestea. 

Interesele României şi Rusiei sînt divergente şi în ceea ce priveşte produsul principal al schimburilor lor comerciale, gazul. Chiar dacă această relaţie economică a fost una relativ stabilă (excepţie făcînd crizelor gazului din 2006 şi 2009), interesul evident al României e să îşi diversifice furnizorii. Politica Rusiei, atît în România cît şi în celelalte state europene, e să îşi menţină această piaţă captivă. Prin urmare, cele două state susţin (în general) proiecte energetice concurente. 

Pe lîngă aceste elemente de mai sus, care ţin mai degrabă de relaţia dintre guverne, putem observa că puterea de atracţie de tip soft power a Rusiei în România este aproape nulă.  

Pentru o Românie criticată mereu în UE pe motive de corupţie, Rusia este mai degrabă un anti-model. Modelul rusesc de democraţie suverană, cu a sa centralizare şi accese autoritare, e departe de standardele europene. Dincolo de arbitrarul puterii, Rusia este un stat slab, în care preşedintele şi premierul acţionează deseori pe post de pompieri, intervenţiile lor directe fiind necesare şi pentru rezolvarea unor probleme relativ minore. Chiar şi aşa, instrucţiunile lor nu sînt de multe ori respectate, după cum arată telegramele diplomatice americane recent date publicităţii. Mai mult, aceste documente confirmă dimensiunile corupţiei din Rusia lui Putin şi uneori relaţiile strînse pînă la contopire dintre funcţionarii statului şi lumea interlopă. Dacă preşedintele Medvedev vorbea de „nihilismul legal“ care îi caracterizează pe cetăţenii ruşi, procurorul militar şef al Rusiei declara anul acesta că o cincime din bugetul anual al Apărării este furat de funcţionari şi militari corupţi. Astfel, la mai bine de 11 ani de la venirea la putere a liderului forte Vladimir Putin, Rusia e una dintre cele mai corupte ţări din lume, clasîndu-se pe locul 154 din 178 de state, în cel mai recent Indice de Percepere a Corupţiei al Transparency International (România e pe locul 69). 

Nici în ceea ce priveşte nivelul său de dezvoltare economică şi socială, Rusia nu poate stîrni admiraţia prea multor români. Graţie rezervelor sale energetice, Rusia are un PIB pe cap de locuitor ceva mai mare decît al României, dar această bogăţie este mult mai inegal răspîndită în societate. Noii ruşi, milionarii post-sovietici, sînt mai degrabă văzuţi ca simboluri ale opulenţei şi corupţiei, decît ca întreprinzători respectabili. Rusia are de asemenea un Indice al Dezvoltării Umane mai scăzut decît al României, iar ruşii trăiesc în medie cu şapte ani mai puţin decît românii, în bună măsură din cauza deceselor premature cauzate de consum excesiv de alcool. Această imagine a Rusiei în România nu este ajutată nici de faptul că, spre deosebire de ţările din fosta Uniune Sovietică, cultura rusă contemporană şi Rusia în general au o prezenţă marginală în România. 

Este limpede că o resetare a relaţiilor româno-ruse încă nu a avut loc. Perpetuarea de către Rusia a unor atitudini imperiale în vecinătatea sa, lipsa unui dialog susţinut şi a unui început de reconciliere între cele două capitale fac puţin probabilă producerea acestei resetări în viitorul apropiat. Relaţiile dintre cele două state vor continua să fie mai degrabă reci, de cooperare pe anumite dosare, dar şi punctate de „împunsături“ şi neplăceri reciproce pe altele. De aceea este în interesul României să susţină politica UE de angajare a Rusiei în diverse formate de cooperare bilaterală şi globală care vor avea rolul de a o „socializa“ şi de a-i modera excesele. Dincolo de acest nivel, cum în viitorul apropiat nu sînt de aşteptat schimbări notabile pe scena politică rusească, România ar trebui să susţină o politică europeană de lungă durată care să sprijine mult mai activ actorii ne-statali din Rusia – prin programe de cooperare între organizaţiile neguvernamentale din cele două părţi, programe de tineret, schimburi de studenţi şi universitari ş.a. Astfel, s-ar sublinia încă o dată că nu este nimic imanent în lipsa democraţiei din Rusia şi s-ar pune poate bazele unei relaţii de vecinătate ceva mai bune.

Paul Ivan este cercetător la Centre for European Policy Studies (CEPS) din Bruxelles şi expert afiliat Centrului Român de Politici Europene (CRPE).

Legendă foto: George Bush şi Vladimir Putin