Marketing în coadă de păun

Am copilărit într-o lume fără marketing şi am o stranie presimţire că voi îmbătrîni, bine mersi, tot fără. Însă, pe la jumătatea vieţii – pe la vîrsta cînd Dante se adîncea în pădurile întunecate ce aveau să-l ducă, prin infern şi purgatoriu, pînă la Beatrice, la sufletul său pierdut „dincolo“ –, m-am pierdut şi eu, mai întîi în joacă, mai apoi într-un soi de prizonierat destul de sumbru, în această disciplină confuză, capricioasă, lacomă şi nedisciplinată, fără de care – nu-i aşa? – pămîntul ar fi încetat de mult să se mai rotească. 

Am terminat liceul la Iaşi, în ’92, şi pentru facultate am ales „relaţii economice internaţionale“ pentru că era singurul loc în care se dădea şi un examen în limba engleză. Visam să o zbughesc cu prima ocazie peste graniţele patriei, proaspăt devenite penetrabile după spectaculosul an 1989. Prima ocazie a fost Japonia, care a apărut de nicăieri cu o ofertă de nerefuzat: un an de studiu al limbii japoneze, urmat de patru ani de facultate, totul la jumătate de glob distanţă. Am acceptat pe loc – pe atunci merita numai pentru zborul pînă acolo. „Cinci ani?!“, au icnit cu durere părinţii. „Minimum!“, am izbucnit eu triumfător. „Şapte dacă fac şi un master.“ În final au fost 11 ani bătuţi pe muchie. 

La marketing am ajuns iniţial din comoditate: era subiectul pe care îl înţelegeam cel mai uşor, predat de un profesor care îmi era simpatic. „Despre ce să scriu?“, l-am întrebat la finalul seminarului de doi ani, cînd a trebuit să îmi aleg un subiect pentru lucrarea de diplomă. „Orice“, mi-a răspuns. „Totul e marketing. Şi cînd faci curte unei fete tot marketing e.“ Aşa că am scris despre cum a făcut România curte coanei Europa şi marelui împărat albastru NATO în anii ’90 şi am luat nota 10 (însă fără încurajarea de a continua să mă specializez în marketing). 

Pentru masterat m-am hotărît să studiez ceva mai „serios“ şi am cotit-o spre literatura modernă japoneză, un subiect care speram că mă va ajuta mai mult să înţeleg ţara care mă adoptase cu atîta largheţe. Atunci a fost prima oară cînd am înţeles puterea simbolică a unei culori, într-un roman de Natsume S-oseki, la finalul căruia protagonistul, după ce şi-a cucerit iubita şi şi-a pierdut sprijinul familiei („it’s complicated“, cum s-ar zice azi), porneşte năuc prin oraş şi începe să vadă roşu peste tot, pînă cînd întreaga lume pare să ia foc. Roşu am văzut şi eu în anul următor, cînd mi s-a terminat bursa şi a trebuit să îmi găsesc de lucru în Tokyo. Mult mai tîrziu abia, aveam să aflu (din cărţile lui Carl Jung) că roşu e culoarea „trecerii prin infern“, dar şi culoarea primei „spiritualizări a materiei“ (rubedo-ul alchimic). 

Pînă atunci însă, firul roşu al Ariadnei avea să mă conducă înapoi la marketing, de data asta fără libertatea de odinioară, de a face orice, gîndi orice, scrie orice. Îmi amintesc că în primele săptămîni de lucru la firma de studii de piaţă la care mă angajasem nu am făcut decît să număr răspunsuri de „da“, „nu“ şi „nu ştiu/nu mă interesează“ într-un set de chestionare despre imaginea Canadei în Japonia. Erau tipărite pe hîrtie galbenă, atît îmi amintesc; e cam singura pată de culoare din primii mei doi ani de lucru în marketing. 

Cum se întîmplă de obicei, abia după ce oglinda s-a înnegrit de tot a apărut şi portiţa de scăpare: o ofertă de lucru din Anvers, tot de la o firmă de studii de piaţă, însă de data asta cu pretenţii mult mai academice. Pentru cine nu a văzut documentarul lui Adam Curtis, The Century of the Self, e vorba de o întreagă tradiţie de aplicare a ideilor din psihologie în marketing, PR, politică, etc. Aici culorile erau preţuite şi studiate cu mare zel, chiar dacă nu întotdeauna coerent şi limpede. Nicicînd nu m-am simţit mai preţios (şi mai stupid, în acelaşi timp) decît în primele mele săptămîni de training la Centrul de Diagnosticare Sistematică a Pieţei din capitala flamandă a diamantelor. A fost poate experienţa cea mai apropiată de o iniţiere ezoterică de care am avut parte vreodată. Aici păunul şi-a desfăcut deplin evantaiul cozii şi am fost pus faţă în faţă cu întreaga gamă de motivaţii mai mult sau mai puţin conştiente care-l mînă pe omul contemporan în lupta sa spre individualizare prin consum. Aţi înţeles? Tocmai… 

Opt culori şi lumea aceasta minunată poate fi şi a ta: negrul reprezintă nevoia de control, de ordine, de rigoare; la polul opus, portocaliul e nevoia de descătuşare, de eliberare impulsivă de constrîngerile impuse din interior şi din exterior; albastrul – nevoia de adăpost, linişte, confort, relaxare; la polul opus, roşu – vitalitate, energie, explorare cutezătoare a lumii dimprejur; galbenul înseamnă convivialitate, „prieteşug“, armonie voioasă de grup; la polul opus, verdele – nevoia de diferenţiere de grup, nevoia de a te simţi unic, special, „artist“; cafeniul înseamnă nevoia de apartenenţă la un grup, clan, trib, naţiune; la polul opus, culoarea violet – nevoia de a-ţi asigura un fotoliu de pluş, de a-ţi domina semenii prin putere, avere, statut social… Precum sfera zodiacului pentru astrologi, cele opt grupuri motivaţionale, codificate cu cele opt culori înşirate mai sus, ne-au servit, proiect după proiect, la înţelegerea celor mai diverse comportamente umane, de la fumat tutun la alăptat bebeluşi, de la condus maşini la compus poezii, de la călătorie la cămătărie, de la pace la război şi-napoi. 

Ca să scurtăm povestea, pe curcubeul acesta abstract am călărit o vreme pînă cînd, într-o bună zi, m-am trezit la capătul celălalt, într-un loc în care verdele a început să însemne din nou iarbă şi plopi, albastrul – apă şi cer, roşul – apusul de soare şi macii din lanurile de grîu, iar violetul – flacăra iubirii prezidenţiale pentru popor. Adică am revenit acasă, unde adevărurile abisale ale naturii umane nu se mai dezgroapă cu atîta nesaţ, ci sînt în general lăsate în plata Domnului să se ascundă pudice după clişeele şi tabuurile noastre cele de toate zilele. Deocamdată, cel puţin.

Sergiu Vasilov este coordonator de programe la Fundaţia pentru Poezie „Mircea Dinescu“.