⬆
Tema săptămînii
Pagina 122
ONGFest - „mica” societate civilă, timidă, dar ambițioasă
Bănuită de multe ori de interese meschine, acuzată de pasivitate ori de reacţie tardivă la problemele comunităţii, după 20 de ani de la Revoluţie societatea civilă dă semne că prinde viaţă. Nu este „marea societate civilă“ aparţinînd liderilor organizaţiilor neguvernamentale celebre care apar la televizor. Este „mica societate civilă“ a asociaţiilor al căror nume nu se bucură de publicitate.
Servicii sociale la biserică
"Biserica eu am construit-o. Sînt om de carte, de aceea mi-a fost foarte greu s-o fac, nu făcusem pînă atunci nici măcar un coteţ de găini. Dar cu planuri, cu ajutor de la Dumnezeu, am reuşit. Planurile au fost făcute de arhitectul Nicolae Goga. Eram foarte agitat la vremea aceea. Ştiam că aveam o perioadă scurtă în care să construiesc biserica, deci nu aveam timp de romantisme."
Mecanism anti-civism
Prin 1994, am întîlnit un activist ecologist. Era un activist adevărat, full-time, iar noi, românii, avizi de consum după decenii de penurie, nu eram deloc pregătiţi pentru aşa ceva. rofesiunea lui de credinţă mi se părea oarecum amuzantă, iar tînărul blond, care nu intra la McDonald’s nici pentru un suc – un fel de şaman al unui cult ciudat.
Prima ediție
A fost o aventură frumoasă. Şi am avut noroc. În primul rînd norocul de a întîlni oamenii potriviţi în locul potrivit. Timpul de organizare a fost scurt (ne cerem scuze pentru schimbările din program), dar – în schimb – vremea a fost superbă. Am încercat să adunăm la un loc energii creative diferite, care să le poată împărtăşi albaiulienilor ceva din plăcerile vieţii.
Albaiulienii și orașul lor
Cînd am descoperit cum se numesc locuitorii din Alba Iulia, am tresărit uşor suprinsă, deşi numele derivă în mod firesc din cel al oraşului lor. Albaiulieni. O denumire care parcă are ceva nepămîntean, ca a unei populaţii de pe o planetă îndepărtată. Sau mai degrabă ceva de poveste.
„Tropăitul pe scenă nu e totul...”
Mircea HAVA, primar al municipiului Alba Iulia: „Primar din ’96, înainte primar şi viceprimar, dar numai după ’90. Inginer chimist. De loc nu sînt de aici, sînt orădean. M-am căsătorit în zonă şi aici am rămas.”
Bucuria lecturii
Una dintre micile bucurii ale vieţii este lectura. O bucurie mică pentru un grup (tot mai) mic de oameni. Şi atunci, ce bucurie mai au scriitorii dacă nu apucă să bucure decît atît de puţini cititori? Pentru cine scriu? Dezbaterea din Sala Unirii cu Florin Iaru, Robert Şerban, Ana Maria Sandu şi Radu Pavel Gheo n-a lămurit chestiunea, dar măcar a oferit cîteva motivaţii personale despre plăcerea scrisului şi a cititului.
Cetatea care prinde viață
„Sperăm ca la anul pe vremea asta totul să fie gata!“, îmi spune Dan Popescu, directorul executiv de la Consiliul Judeţean şi ghidul meu la cel de-al doilea tur al Cetăţii. El este unul dintre oamenii care iau de pe raftul vitrinei obiectul numit Cetate şi ştiu să-l „folosească“, îi dau un rost, un sens.
Amintiri din Alba pentru zile negre
Înainte de a pleca spre Alba Iulia văzusem cîteva fotografii, auzisem poveşti cum că Cetatea ar arăta senzaţional după renovare. Dar pînă nu te convingi singur, te fereşti ca dracul de tămîie de exagerări. Cînd am ajuns, însă, la locul faptei, am trecut de Poarta I, am urcat panta şi tot ce-am mai putut să zic a fost un oau!.
Plăcerea muzicii
„Nu puteam lipsi de la acest festival“ – ne-a spus violonistul Alexandru Tomescu zîmbind, după concertul de sîmbătă, 1 octombrie. La prima ediţie a Festivalului Dilema veche, am avut norocul de a avea invitaţi numai unul şi unul. Cetatea Alba Iulia a fost cadrul perfect de desfăşurare pentru „plăcerile vieţii“, iar plăcerea muzicii ne-a însoţit la tot pasul.
„Brațul” festivalului
Dan Popescu este director executiv al Direcţiei Tehnice a Consiliului Judeţean Alba. Un om neobosit în organizarea logistică a Festivalului Dilema veche. Veşnic în mişcare, alergînd dintr-un loc în altul sau învîrtindu-se pe loc cu telefonul mobil la ureche, încercînd întruna să explice, să convingă de ceva pe cîte cineva sau să împartă tot felul de sarcini, rezolvînd problemă după problemă.
Oamenii cetății
Vreme de trei zile, Dilema veche s-a mutat la Alba Iulia. Cu surle şi trîmbiţe, cu ceremonialul de schimbare a gărzii, cu tot dichisul, a avut loc prima ediţie a Festivalului Dilema veche. Albaiulienii ne-au primit cu bucurie şi generozitate în oraşul lor, sprijindu-ne la tot pasul.
„Pisici aveți?”
Vineri, 30 septembrie. Am ajuns la Alba Iulia pe la prînz, după un drum cu maşina şi cu mult Tom Waits, Jacques Brel, Metallica, Frank Sinatra, rockuri şi franţuzisme (Andrei are un CD făcut special cît să-l ţină pînă la Viena). În Alba, o vară indiană incredibilă, cu cer însorit şi multă linişte.
Cele mai multe fonduri europene
Alba Iulia deţine recordul pe ţară în ce priveşte fondurile europene absorbite. Suma totală este de aproximativ 200 de milioane de euro. Din această sumă, peste un sfert au fost bani destinaţi restaurării şi reconstruirii Cetăţii din mijlocul oraşului, despre care se spune că e cea mai mare din Transilvania (are o suprafaţă de 110 hectare).
Stufat și poezie
Pentru unii, marea plăcere a vieţii este uitatul la televizor. Pentru alţii – politica şi fotbalul, iar pentru cei mai mulţi – văicăreala despre cît de greu o ducem. Dilema veche încearcă, de 18 ani, să cultive gustul şi pentru alte plăceri… cum ar fi cea a cititului… sau… a scrisului... sau, de ce nu, a gustului.
Cu cine s-a împrietenit Dilema veche la Alba Iulia
Dacă nu ar fi fost munca şi pasiunea lor, grija pentru fiecare detaliu şi zîmbetele cu care au „suportat“ organizarea Festivalului într-un timp atît de scurt, n-ar fi ieşit nimic bun. Aşa încît le mulţumim noilor noştri prieteni:
Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă
S-a vorbit mult vara aceasta despre perspectiva ca Greciei să-i fie drastic limitată suveranitatea, din cauza incapacităţii sale de a gestiona deficitul bugetar. Un discurs îngrijorător nu numai pentru Grecia, ci şi pentru orice stat membru al UE cu o poziţie economică sau politică mai puţin consolidată în Uniune, deoarece anunţă crearea unui precedent evitat timp de 60 de ani.
Europa are guturai
Dacă dispare euro, eşuează întregul proiect european. În ultima vreme, acest argument a fost invocat pe tonuri tot mai isterice. Eventualitatea unui faliment al Greciei îi sperie pe euro-entuziaşti şi îi întărîtă pe euro-sceptici. Deocamdată, primii par să fi cîştigat bătălia, cel puţin în dezbaterea publică.
Aderarea la UE
Cum să pui bazele unui model de dezvoltare capitalist, fără capitalişti? Cum să accelerezi reforme economice şi să menţii în acelaşi timp pacea socială? Avantajul celorlalte foste state comuniste faţă de România era că acestea au realizat o serie de reforme în domeniul economic înainte ca Mihail Gorbaciov să îşi facă cunoscute principiile de glasnost şi perestroika.
Despre Europa, așa cum a fost
În decursul a mai puţin de doi ani, construcţia europeană a trecut din domeniul generalităţilor limbii de lemn pe teritoriul angoaselor financiare. Discuţiile nu se mai poartă pe tărîmul directivelor europene, ci pe cel al evitării falimentului. Ca prin farmec, entuziasmul contagios al celor care predicau mîntuirea prin integrare continentală este aproape absent.
Interviu cu Diana Wallis
Europa se va descurca cu această criză posibil mai bine decît oricine altcineva din lumea asta. Dar are nevoie ca toate instituţiile, guvernele, parlamentele să fie pregătite să coopereze şi, pentru acest lucru, ele trebuie să înţeleagă că ne aflăm într-o situaţie extrem de dificilă.
Se caută un nou lipici pentru Europa
George Soros avertizează asupra nevoii „imperative“ de a ne pregăti pentru ieşirea Greciei, a Portugaliei şi probabil a Irlandei din zona euro, iar The Guardian îşi permite chiar luxul unui titlu de genul „Europa se reîntoarce la identitatea naţională – şi e îmbucurător“.
„Cine vrea un stat european?” - interviu cu Nigel FARAGE
Acum patru ani, ne-am aşezat în faţa Parlamentului European de la Strasbourg, care era în sesiune plenară, şi am împărţit monede euro de ciocolată, împreună cu o vedere pe care am scris mesajul: „Vă rugăm mîncaţi-le pînă nu se topesc“. Spunem acest lucru de mult timp, ştiam că se va sfîrşi printr-un dezastru.
Din PE, despre națiuni și Europa
Spre deosebire de naţiune, Uniunea trezeşte, în ultimele decenii, încredere. De la şase membri fondatori, Europa reuneşte acum 27 de state. Nu puţine sînt cele care vor să i se alăture şi de-acum încolo. De fapt, extinderea a devenit o dimensiune politică. Ea nu exista pînă acum decît în cazul imperiilor. Odată cu UE, extinderea e cerută, nu impusă.
Intrarea într-o eră postdemocratică
Aşa-numitul „deficit democratic“ e o boală cronică şi, din cîte se pare, greu de tratat, o boală de care ne jelim şi pe care o bagatelizăm în acelaşi timp. Însă nu poate fi vorba aici de vreo enigmă medicală; e vorba mai degrabă de o decizie de principiu pe care am privilegiat-o.
De ce nu ne interesează Uniunea Europeană
„Aici e Uniunea Europeană?“, întreabă bătrînul, văzînd că aştept, ca şi el, lîngă geamul împodobit cu afişe şi cu o hartă colorată a Europei. Nu e chiar Uniunea Europeană, e sediul centrului Infoeuropa, însă pare suficient să-i înnoade speranţele.
Mai vedem partea plină a paharului?
E dezastru. Economia scîrţîie. Educaţia e la pămînt. Sănătatea, aşijderea. Mass-media e un mare tabloid. Oamenii sînt înrăiţi. „Sistemul“ e mare, e corupt, iar noi sîntem prea mici ca să ne luptăm cu el. Nimic nu merge. „Pînă şi bulgarii ne-au luat-o înainte.“ Dar noi avem potenţial. Avem mijloace. Chiar nu mai e nimic de bine în România?
O poză în sepia: România, cca 1991
În cele două decenii de după ’90, PIB-ul României a urcat de la 1500 de dolari pe cap pînă spre 10.000 de dolari pe cap astăzi, după criză. S-au depăşit toate ţintele istorice ale României comuniste şi precomuniste, fără planuri cincinale, fără stahanovisme sau încordări mistice ale fibrei naţionale în jurul vreunui Führer, ci mai curînd neglijent, între altele, pe fondul unei cacofonii politice continue.
Despre tranziție, de la nasol la nașpa
Prin anii ’60, cercetătorul american Mollie Orshansky avea să facă o observaţie care a devenit esenţială pentru studiile despre sărăcie. Asemenea frumuseţii – a spus ea – sărăcia rezidă în ochii privitorului. Cu alte cuvinte, indivizii sînt sărăci sau nu în funcţie de grila cu care este evaluată starea lor de sărăcie.
E rău. Ce bine!
Sînt multe lucruri care sînt „bine“, cînd îmi este rău. Şi ştiu că nu sînt nimicuri, fleacuri care să nu conteze. Poate fi un fleac, mă întreb încurajator, că sînt sănătoasă, că îmi pot creşte copilul care şi el e sănătos şi vesel? Poate să nu conteze faptul că părinţii mei sînt alături de mine, că fraţii mei au rămas hazlii ca în copilărie?
Ceva bun, cînd ne e tot mai rău
Nu aş fi scris acest articol dacă nu s-ar fi întîmplat recent ceva memorabil în spaţiul filozofiei româneşti. “Ştirea” sună cam aşa: “În perioada 1-6 septembrie s-a desfăşurat la Milano al 7-lea Congres European de Filozofie Analitică şi profesorul Mircea Dumitru a fost ales preşedintele Societăţii Europene de Filozofie Analitică. Următorul congres ECAP8 al societăţii se va desfăşura în 2014 la Bucureşti”.
Imaginea de ansamblu
Întrebarea-temă a dosarului - ce ne e bine, cînd ne e rău? - am adresat-o, aşadar, pentru distingerea nuanţelor uitate, cîtorva tineri, care au plecat din ţară, dar au revenit într-o societate pe care o percep entuziaşti, fără blazare sau lehamite, ca pe o societate de viitor.
O lungă istorie de amor
Mamaia, Cerbul de aur, Cîntarea României, Cenaclul Flacăra, Punct. Asta aş fi avut dacă m-aş fi născut cu 20 de ani mai devreme. TIFF, Anim’est, NexT, Summerwell, Gărîna, Sighişoara Blues Festival, Peninsula, George Enescu, Green Jazz Fest, Astra, SibFest, FNT, Ideo Ideis, Şi Aşa Mai Departe. Asta am acum, pentru că m-am născut cu şase ani înainte de Revoluţie.
„Pesimismul e la modă cam peste tot”
"Starea de rău nu e numai în România, pesimismul e la modă cam peste tot. Statele Unite au probleme mari cu şomajul şi cu creşterea economică, care sînt sub aşteptări, în timp ce în Europa criza a declanşat o avalanşă de planuri de austeritate."
Și numai o zi de lucru
Vacanţele încep ca nişte mari promisiuni şi se termină întotdeauna prea repede. De cele mai multe ori se confundă cu o călătorie. Iar cu cît mai plăcută a fost vacanţa, cu atît mai neplăcută e reîntoarcerea la lucru şi la activităţile de zi cu zi.
Varietatea preparatelor noastre vă așteaptă cu drag
Etern şi fascinant se dovedeşte limbajul de pe site-urile cu oferte de cazare, de pe „minunatele noastre plaiuri“. Formulele şi clişeele se „îmbină armonios“, „conjugîndu-şi eforturile“, „elegant şi confortabil“, „pentru relaxarea dvs. într-un cadru intim, deosebit şi de neuitat“.
Turismul și evenimentele politice externe
Am făcut un tur pe la mai multe agenţii de turism din Bucureşti, pornind dinspre Universitate către Piaţa Romană, cu scopul de a afla ce fel de vacanţe au mai cautat românii în vara asta.
De ce Bulgaria?
După ani de vacanţe la sud de Dunăre, varianta cea mai scurtă şi concisă este „pentru că îmi place“. De ce îmi place? Aici încerc să pun puţină ordine în argumente:
Drumul de întoarcere
Ce iei cu tine acasă, după ce zilele de vacanţă la all inclusive-ul de pe litoralul bulgăresc s-au terminat? În orele petrecute într-un autocar cu etaj, care a adunat oameni de la Albena şi Nisipurile de Aur, discuţiile s-au învîrtit, invariabil, în jurul mîncării.
Franța - „la rentrée“ - sau reluarea vieții de zi cu zi
Evocînd deseori tema insomniilor sale, Cioran spunea că timpul n-ar mai avea sens dacă omul nu ar dormi. Dacă am fi obligaţi la o eternă stare de veghe, viaţa noastră ar fi o linie lungă şi monotonă, fără gustul reînceputului. Din fericire, somnul din timpul nopţii ne fragmentează viaţa şi ne dă gustul plăcut al reluării ciclului de viaţă.
Din fundul grădinii la capătul lumii
Pe vremea cînd, în Germania primilor ani de după război, concediile petrecute în Italia sau Spania, în căutarea soarelui şi a rîvnitului dolce far niente, încetaseră să mai fie un lux, în România, la început de an şcolar, cîte un puşti – care se credea mai isteţ – se lăuda că şi-a petrecut vacanţa în RFG.
Atunci și acum
Pentru omul muncii din Epoca de Aur, concediul era un favor. Era tare scurt (sau aşa ni se părea) – 15 zile lucrătoare pe an pentru muritorul de rînd, adică mai puţin de trei săptămîni (sîmbăta era nelucrătoare doar o dată pe lună). Pe lîngă asta, era strict programat, salariaţii dintr-un serviciu nu puteau lipsi toţi odată, aşa că se proceda prin rotaţie: un an îl luai în august, următorul în octombrie.
Hualapaii hrăpăreți
Las Vegas-ul ca Las Vegas-ul: o destinaţie de vacanţă devenită clişeu pentru familii, cupluri, tineri sau bătrîni deopotrivă, unde te minunezi de încăpăţînarea cu care dezvoltatorii au construit palate de carton şi neon în deşert. Iar în timp ce te minunezi, eşti literalmente întors cu capul în jos să-ţi iasă banii din buzunare. Unii te mai şi scutură.
Nu plînge, mîine vine și Ami!
Cerul căpăta brusc o culoare aparte, la fel era şi senzaţia „de vacanţă“ de la mijlocul lui iunie. Ciudat este cum îţi aminteşti din copilărie anumite mirosuri, nuanţe, sunete, chiar şi stări care se combină între ele într-un mod atît de duios şi în acelaşi timp de straniu, încît îţi provoacă pe loc Nostalgia. Îţi aminteşti capetele de secvenţe, însă conţinutul lor e vag, lipsit de consistenţă.
Vis american de-o vară
Acum cîţiva ani, Irina Covoran a ales să-şi petreacă vara în Statele Unite ale Americii, pe Insula Key West din Florida – un adevărat paradis al vacanţelor, cu plaje întinse, nisip fin, cocktailuri cu umbreluţe colorate şi... povestea noastră încîntătoare se cam încheie aici.
Vacanțele vieții mele dintîi
Vacanţele au intrat în viaţa mea odată cu şcoala primară: cum nu îmi plăcea deloc la şcoală (sunetul sec al lemnului rupîndu-se îmi evocă pînă azi beţele învăţătoarei peste capetele şi spinările noastre...), vacanţele au primit implicit intensitatea unei trăiri fericite, ocupîndu-mă numai cu ceea ce îmi plăcea.
Absența obligatorie
Am fost şi eu, ca şi dvs., nemuritoare. Am avut destui ani în care să trăiesc ca şi cum moartea ar fi fost doar unul dintre finalurile posibile. Inconştienţa asta dulce s-a terminat în primăvară, cînd mi-a murit un bun prieten. Pînă şi „mi“-ul spune ceva, e senzaţia că cel care a murit ţi-a făcut ţie personal o nedreptate, că te-a lăsat singur şi neconsolat, încercînd cu disperare să umpli golul din urma lui.
Ce nu se vede
Orice-am face şi oricît am fantaza, moartea rămîne un lucru inestetic şi indecent. Sîntem programaţi să ne speriem, apoi să conştientizăm ideea, dar să ne raportăm la ea ca şi cînd şi-ar face mendrele întotdeauna cu alţii şi în altă parte. Şi, totuşi, în corpul pe care îl ştiu atît de bine şi-l îngrijesc cu atenţie, creşte un desen ciudat.
Niște zombi(e)
Ar fi fost frumos şi logic ca dulcea noastră limbă să nu reteze tocmai e-ul de final de la zombie. Pentru că zombie a ortografiat Romero (care este tăticul lor) şi pentru că zombi au ortografiat Lucio Fulci şi Bruno Mattei (care i-au pervertit într-un mumbo-jumbo italo-misticaloid şi fără creieri).
Necrologul e doar un alt text despre viață
Oricît de morbid sau neobişnuit sună, îmi place să citesc necrologuri – mă relaxează şi îmi conferă o bucurie a cititului demnă de cele mai bune romane scrise vreodată. Cred că explicaţia simplă a acestui fapt stă în conţinutul lor – sînt nici mai mult, nici mai puţin decît frînturi din viaţă, nicidecum texte funebre cum aţi putea bănui iniţial.